lăsasem în urmă butucii de vie uşuraţi de dulcea povară,
în nări mai păstram miros de frăguţă.
în staţie aşteptam microbuzul.
o zi cu soare călduţ, fără vânt.
eram mulţumit fără gând la problemele vieţii.
în tihnă deplină îmbrăţişam cu privirea
molcoma renunţare la verde a tăcutelor fiinţe din jur,
ca mine la toane, vise, ambiţii etc...
într-un cuvânt mă simţeam bine
în straiele toamnei din mine...

pe pavelele trotuarului văd o omidă,
neagră, păroasă, grăbită, venind dinspe curte.
uite, îmi zic, o fiinţă de care nu ştiu aproape nimic
şi totuşi o viaţă n-am pregetat o clipită s-o ucid fără milă...
merge alert unduindu-ÅŸi corpul.
(mamă, câte picioare mai are...
na, parcă văd că într-o zi, cu ochelarii pe nas,
voi căuta în zădar să le număr...)
e hotărâtă. cu îndemânare trece uşor peste rosturi,
are o ţintă, gândeşte poate că-i timpul împupării
şi merge să-şi găsească un loc ferit de rigorile iernii
pentru hibernare...

ajunge la carosabil. trece o maşină şi suful ei o zvârle cât colo. rămâne pe loc ameţită pentru o clipă, apoi se întoarce pe trotuar, pornind înapoi pe calea venirii. în mod sigur ştie acum că drumul oamenilor e unul al morţii.
ajunge la gard, ia cu asalt temelia şi dispare în curte...

sper să trecem cu bine prin iarnă şi-n primăvară
s-o văd fluture, din aripi bătând,
ca genele de fecioară în uimirea primei iubiri...