doamnă dragă,
în vârstele toamnei privind peste umăr,
îţi pot spune că-s una cu salcâmul din fundul grădinii.
neinvazivi, cu ciorchini de flori şi de gând,
albi, parfumaţi, doldora de nectar în dezmăţ de zbor de albine, îmbătaţi mereu în vraeştea clipei...

la vârstele verii, ameţit, rotindu-mă lin,
întindeam braţele lateral imaginându-le fără limite,
să cuprindă unu pe doi fractalul de timp şi de spaţiu
al vieţii şi mereu m-am trezit, uimit, strângând
la piept, taina trăirii, iubirea, de umeri,
de talie sau de coapse în chip de femeie şi
mereu am jurat că ea... dar, dar...

nostalgic şi fără speranţă întind şi acum,
mai timid, se-nţelege,
braţele să mai prind fractalul de spaţiu şi timp
sperând... (doamne, cât de naiv)...
dar la piept nu strâng nimic.
gândul, visul şi timpul se scurg printre degete nepăsători,
ca nisipul,vânt sfâşiat în spini de salcâm...

asta e viaţa, doamnă şi jurământul iubirii pe viaţă,
adevăr grăiesc ţie,
e ca veşnica pomenire,
o mare, frumoasă şi alinătoare minciună.
ţine o brumă de vreme apoi,
cum pe mormânt şi pe viaţă,
e doar bălărie...

ce ne rămâne? să mergem mereu şi mereu mai departe
sperând... la naiba, sperând, zicând: cine ştie...