Motto:"Florin Rădulescu-Rudy
[10.Feb.23 15:47]
Sunt curios cate sonete ai produs, e usor sa chibitezi de pe margine cand joaca sah maestrii iar tu nu stii decat sa joci table in fata blocului cu vecinul beat..."

In tehnicile de supraviețuire, în cazul avalanșelor, scuipatul te poate salva. Atunci când ești prins sub zăpadă, scuipi și dacă scuipatul se întoarce pe față e clară direcția in care trebuie să sapi pentru a te salva.
Ce faci, însă, când te trezești din senin cu o flegmă străină, dată de un profesionist -"du-te și joacă table cu vecinul beat"? Aș fi tăcut, aș fi considerat că e o figură de stil dacă nu ar fi încheiat cu "vecinul beat". Asta transformă totul in mitocănie și, organoleptic, îți dai seama că îi pute gura. Semn al unor carii mai vechi în educație netratate la timp.
Apoi analizezi personajul și contextul dramei. Din două în două comentarii își declină competențele în ale poeziei, în special ale sonetului (vai, eu nu sunt poet, vai, nu mă pricep), pentru a declara apoi ritos- am peste patru sute de sonete... Adică omul ăsta e deja juma de statuie în poezie! Plus că numărul de 400 îi oferă eligibilitate pentru un loc în Guinness book! Scrie apăsat "et in Arcada ego", dar el nu a ieșit din mahalaua culturii. În plus, s-a autoproclamat arendaș pe acest site. Dă cu biciul, împarte recompense și pupă mâini (bleah!). Biată potaie agățată de căruța unor frustrări personale se crede un câine de pază al poeziei...
În lanțul trofic al poeziei au existat mereu "ticăloși". Dar erau din ăia cu ștaif, aristocrați. Făceau basoreliefuri pe text, nu moloz. Aproape te rugai să te-njure. În volumul "Nu", aparent contestatar, Eugen Ionescu nu îi îngroapă pe Arghezi, Barbu și Camil Petrescu. Le oferă notorietate. Eugen Barbu, arătând de unde s-a inspirat Nichita când a scris-"Tristețea mea aude nenăscuții câini/ Pe nenăscuții oameni cum îi latră" nu face din acesta un plagiator. Arată cât de erudit era.
Din păcate, aceste lucruri nu au putut împiedica apariția în lumea literară a subspeciei de "ticălos de autobază". Speriat că unii ar putea schimba lumea înaintea lui. Fără să-și dea seama că cei de pe aici nu scriu ca să schimbe lumea, ci ca să-i supraviețuiască.

În basmul lui Andersen, rățușca cea urâtă devine lebădă. În viață devine și mai urâtă.