la început a fost ţipătul, nepoate. vocalic şi plâns.
la auzul lui durerile au tăcut în pântecul mamei şi
ochii ei s-au aburit în fiorul iubirii.primul vers...

de sub zâmbet de guriţă ştirbă a fost auzit gânguritul.
al doilea vers...

ma-ma, ta-ta... merge de-a buşelea pe-al treilea vers.
versuri trăite, libere, acceptate plenar, fără cenzură.

îi cresc dinţişorii de lapte cu care, râzând, făcând
primii paşi, peltic începe să muşte carnea cuvintelor
după auz din universul mic de aproape...

cuvintele prind sens, comunicarea începe, limbajul devine
din ce în ce mai conştient. poezia se-nfiripă în mirare
de sine, zările se deschid mărind orizontul gândirii
umplându-l cu vorbe. poezia intră în umbra şi pentru
majoritatea acolo rămâne definitiv...

ciudatul dibuie valoarea cuvântului şi-l bate în
cuiele îndumnezeirii experimentând forme diferite de scris.
conştient că frumuseţea vieţii e-o scară a fericirii
a face cu fuştei ai trăirii, cantabile versuri
prevestind cântecul

da, numai cu fuştei ai adevăratei trăiri c-altminteri
e vorbărie, trăncănelă...

vezi tu, nepoate, dumnezeu e adevăratul mare poet
şi tot ce există e poemul lui dintr-un singur vers,
uni versul şi după chip şi asemănare făcut-a jucăria curioasă care-i poetul,
dându-i poruncă să găsească răspuns întrebărilor.

cu ele să-i continuie poezia existenţei lui şi a lumii
în iubire şi cânt cu lumina luminii...