să te eliberezi nu e o scuză.
n-ai cum să supraviețuiești cu râsul plesnind în tine.
te poți preface, poți da buzna, poți să te ascunzi punându-ți pielea pe dos, să te holbezi cum îți zboară pietrele prin rinichi, transaminazele prin celule,
poți să-ți pui inima alături de tine, sub pernă ,
să te lauzi în visele toate că te-ai lăsat și nu mai ești diastolă,
că n-ai nici o dependență,
nici de apus, nici de răsărit…
simți că poți și că nu-i loc de vreo scuză, apoi aprinzi câteva lămpi și-ți vine un gând
azi n-am chef să scriu și știu că oricât m-aș screme nu o să iasă nici un fâsss… nema metafora.
mă întreb de unde le scoteau geniile și sunt tot mai convins că era în ei o chestiune de ADN, pusă acolo de Creator pentru Creație.
altfel, de unde ar fi scos gică geniala frază “ai, n-ai mingea, tragi la poartă”?

n-am talent de poet și mi-e tot mai clar, sunt plin de vicii și nici nu sunt întors pe dos. inima e la locul ei și toate lămpile sunt aprinse.

întorc pagina, trag câteva rânduri… supradoză
și mă iau de sistolă:- tu ce stai, fă!?

apoi mi-aduc aminte că am văzut o sârmă ghimpată ce călărea un gard înalt
părea un incest
martor le era un gardian.

viață de rahat, îmi zic. de-o viață în pușcărie și nu simte niciodată bucuria aia pe care o simte condamnatul când este eliberat.