gândesc, gândesc și iarăși gândesc
privesc, admir- admir, privesc.
mă gândesc la noapte și la stele,
mă gândesc, adesea, la gândurile mele;
de la noapte ajung departe-
văd un ocean c-o lume mai aparte,
dar, nu zăbovesc prea mult
gândurile, către alte tărâmuri, le mut.
văd orașul, văd lume grăbită,
văd o casă ce, pieirea i-a fost sortită;
văd priviri ce mă privesc,
le privesc și… mă gândesc.
mă gândesc la zilele care au trecut
și mă întreb cum de nu le uit,
mă întreb de ce miroase primăvara frumos
și mă gândesc la iarna care a fost.
mă gândesc la ziua ce o să vină
și mă întreb:- de ce-avem nevoie de lumină?
mă întreb cum de asemenea banalități
îmi creează mie greutăți…
nu ghicesc
și iarăși mă gândesc.
mă gândesc la tine și la mine,
mă întreb cât o să fie bine;
apoi mă gândesc la copilărie
și-mi dau seama că-i doar o amintire, vie.
mă gândesc la cei pe care îi iubesc
dar sunt puțini, de-aceea îmi doresc
să mă gândesc.

și mă gândesc:
- cum aș putea să fiu iubit,
de toată lumea,
chiar și de cei pe care i-m rănit…

(căutam ceva și am dat peste asta;
azi, “nema” chef de inspirație…
bună-i și arhiva)

să se râdă că-i la liber.