dacă ți-am împrumutat sufletul,
la vreme,
dă-mi-l înapoi.
nu mă întreba de ce am nevoie de el.

apăsam pe coala de hârtie
atât de tare…
se legau cuvintele,
nu doar de scrisoarea
ce-aveam s-o visez alături de tine;
pătrundeau până în măruntaiele camerei studențești
și mai departe chiar,
dincolo de mucegaiul pe care erau construite căminele
ieri, ale unor nefamiliști
altădată fugiți de-acasă
către un el dorado local;
acum fugăriți de aritmetica complicată
a unor buticuri ciupercoase
și de-o inflație
ce secera țăranul de la oraș
mai ceva ca lăcustele, grânele.

știi cum îți spuneam,
despre coleusul ăla de sticlă,
în care se lăfăiau dunele arabe
alături de scorpioni bătuți cu nestemate.
nici nu mai știu,
era așteptarea, foamea, dorul…
că prea le vedeam toate plecând,
precum caravanele,
până la foișor;
acolo mă repezeam,
însetat,
să sorb himerele
și uitam de lumea nouă

amintiri.

acum îți trimit scrisoarea asta,
de parcă n-aș ști că ești la un bip distanță,
dar o scriu pentru că,
știi și tu,
sufletul meu nu mi-l poți da înapoi,
altfel,
decât pus cu grijă,
într-un plic.