cât de repede a împietrit vârtejul în care
zâmbetele se lipeau în alb negru!
doar ochii luminau
culori peste timp,
azi toate în nuanțe galbene,
înțepenite în structuri arhitecturale
autoimune.
ce anotimp este ziua în care
funiile verzi te-mping înapoi?
un fel de dimineață în care îți spui
“azi beau un ceai de mușețel, că sunt mic”
și-apoi
iei un băț și mâni către zare
o turmă de umbre;
în desagă îți pui doar atât:
o carte, un plop și doi salcâmi.
pe deal,
pe-o palmă de trifoi,
te faci că citești,
dar tragi cu urechea la cearta ciocârlanilor
- cu unul ții, pe altul îl iubești.
e anotimpul zilei de pământ
în care,
ai sădit demult, demult
sămânța dorului.
eu tac, tu cânți,
tu cânți, eu te ascult…