atunci când poarta s-a deschis
între noi s-a ridicat un cer pe care te-ai înălțat
păreai un gând lipit de o sticlă albastră
ți-ai trecut mâna prin păr ca și când
zborul trebuia să se desprindă
într-un stol de milioane de gânduri
și-mi arătai cu degetul către ele
- vezi cât de rătăcite și dezorientate sunt toate
pe acest văzduh vertical
mi-ai spus

apoi te-ai scufundat în albastrul oglindă

am tras la loc poarta din fier
grea și rece
să-mi dau răgaz cât să-mi închipui
următoarea întâlnire într-o altă poveste
dar nu a fost
mereu și mereu rămâneam
prins de coaja pământului
privind la umbra pe care o lăsai în urmă
- tu nu știi să zbori?
m-ai întrebat

ți-am privit ochii ca și când
dincolo de acea depărtare din ei
mi-ar fi făcut cu mâna un băiețel
de undeva dintr-o întâmplare în care
eram și eu altfel
îl țineam de mână și nu existau porți
nici oglinzi albastre
iar eu știam să zbor
dar ochii tăi au privit cerul acela vertical
și s-au înălțat ca doi fluturi într-o spirală
- tu nu știi să mă vezi
mi-ai spus