22.06.25

Duminică. Azi continuu să scriu restul, ieri am avut multă treabă și alaltăieri nu am putut. Cred că deja am scris despre bunicu totul, inclusiv despre diverse conexiuni culturale, în particular lingvistice. El era, cum am spus, ca un zeu al locului (cel puțin) și avea soție pe nume Olimpia, ceea ce amintește de Olimpul zeilor, dar și de condiția mea de șchioapă - verbul limp în engleză înseamnă a șchiopăta sau a fi oarecum neputincios. De-a lungul blogului m-am mai referit la astfel de ”coincidențe” (sunt destule), ca și cum cineva știa de când eram copil mic că voi deveni șchioapă. Oricum, atunci eram copil, și încă nu se știa ce voi deveni, eu susțin că am fost perfecțiunea, că am devenit ceva foarte bun (oricum nu am greșit nimic) cu atât mai mult la maturitate, când deja am înțeles totul, și este o minciună, ceva greșit, convingerea dvs. sau a altora de a mă omorî. Repet, nu am avut nicio hibă - acest cuvânt, care amintește de numele medicului profesor care m-a sedus la 17 ani, era un cuvânt foarte des folosit în casa bunicilor, de obicei în această formă: nu are nicio hibă, adică e ceva perfect, bun, potrivit. Mai adaug câteva vorbe des folosite - în sens negativ era zis ”ne facem de toată minunea” - adică riscăm să ne facem de râs dacă facem un anumit lucru. Foarte des era folosit și verbul a se brodi, mai ales cu sensul de a se potrivi bine, adică așa s-a brodit, așa s-au aranjat lucrurile ca prin minune, nu doar că s-au așezat cum trebuie, ci și că o forță supranaturală sau a hazardului le-a brodit astfel. Acesta a fost unul din cuvintele care m-au ghidat în înțelegerea legăturii dintre spiritul lui Blaga și viața mea. În cartea de memorii Luntrea lui Caron, publicată sub numele lui după revoluție, apare destul de central motivul brodului - adică un fel de bac de trecere a unei ape mari, a Mureșului parcă (sau a Oltului), brod înseamnă și bac și, prin extensie, în această carte este legat de simbolul luntrii lui Caron, vâslașul care trece morții peste apa infernului.

Revin în curând, acum mama îmi stă în coaste, face treabă la bucătărie.
A intrat unul cu ideea că condiția mea socială nu îmi dă dreptul să scriu despre Blaga - nu mai explic acum ridicolul și ilogicitatea acestei afirmații. Ei spun că vor ca oamenii să nu înțeleagă un anumit lucru. Altul sau tot acela cu ideea că mama e un monstru și ei toți vor ca lumea să nu înțeleagă aceasta - dar eu am scris demult despre mama. Tot azi sau ieri spuneau că există un singur motiv pentru care societatea m-a respins și m-a masacrat și m-a izolat și vrea să mor - faptul că mama a vrut acest lucru de când eram copil. Revin la Lucian Blaga.

Am scris puțin despre filozofia lui, care nu impresionează mult și e demodată, și poate era și atunci când a fost scrisă în raport cu peisajul filozofiei lumii, dar nu și la noi în țară, unde are un loc al ei. Mie mi-a plăcut să o citesc, mai aveam o parte. Poezia lui Blaga mi se pare de o mare delicatețe, dar impregnată, numai pe alocuri, cu unele imagini brutale, ca o vijelie, ca un fel de duritate și forță a instinctelor. El era totuși bărbat. Și totuși, parcă are o anumită feminitate - sau numai pentru mine - este așa curată și delicată uneori și parcă ar fi vălul și ambra unei femei. Sunt unii care cred că Blaga era ceva întunecat - există poate un mit că poezia lui era tristă și întunecată (unii spuneau că și despre poezia mea au mințit și de aceea nu au publicat-o măcar, într-o epocă în care toți doritorii au fost publicați contra cost), dar nu este așa, poezia lui Blaga este o poezie absolut cert bună, normală, în ansamblu, poate cu câteva excepții doar, pozitivă, vitalistă, realistă, frumoasă, luminoasă, nevinovată, gingașă mai mult ca a altora. Din ceea ce mi-a fost mie dat să citesc, el ocupă locul cel mai important în poezia modernistă din România. Era nevoie de el atunci. După război el a fost înlăturat, se spune că în 1948 și nu i s-au publicat poeziile în volume și totuși a scris și poeziile sale au fost publicate antum în ziare diverse, deci cu tentă politică comunistă, deci nu în reviste literare, cum ar fi fost normal. (Întâmplător asta au făcut și cu mine, mi-au publicat cumva forțat primele poezii, care încă nu erau bune, când încă eu nu mă trezisem de tot, în niște ziare suspecte, fără nicio legătură cu arta sau literele). Totuși, găsesc acum pe internet că se scrie elogios despre el și în Scânteia tineretului (deci tot ziar al regimului, în 1966 deci la numai 5 ani după moarte). În același timp există pe youtube înregistrări radio oficiale cu poetul (deci pentru publicul larg), în anii dinaintea morții sale. Am observat într-un articol de pe site-ul rador.ro că la Lancrăm casa lui memorială nu mai este la numărul 71, anul nașterii mele, ci la 234 (eventual nu mai sunt nici așa multe obiecte care erau în casa bunicului, cum am povestit). În aparență, pentru mine, Blaga nu a fost respins de regimul politic, cum se vehiculează acum, ci de intelectualii vremii, așa cum au făcut și cu mine întreaga mea viață. Dar de fapt nu știu sigur.
https://www.rador.ro/2025/05/09/portret-lucian-blaga-un-mare-ganditor-si-creator-de-cultura/

Am văzut pe alt site, al ziarului Adevărul, că se zice că se zicea că el, Blaga adică, era ”dușman al poporului”, așa cum și tata spunea despre mine și mă teroriza că eram eu, când eram în liceu sau imediat după. Am fost numai binele, mai degrabă tata era dușman al poporului, dar nu reieșea de nicăieri să fi fost eu ceva antiromânesc etc. După 89 chipul lui Blaga a apărut pe bancnotele de 200 de lei. După cum am mai explicat, toate personalitățile de pe bancnotele românești de după 89 au avut legătură directă, strânsă cu mine - nu voi mai explica acum în detaliu - doar Nicolae Iorga ceva mai puțin.

Spuneam că poezia lui Blaga mi s-a părut delicată și feminină, dar asta nu înseamnă că nu era a lui. Există un scriitor francez, al cărui nume îmi scapă de mult, care mărturisește despre sine, dar probabil că cei mai mulți nu l-au luat în serios, că el a făcut cutare și cutare faptă rea și păcat, și printre multe alte fapte întunecate a furat poeziile unui poet genial care s-a sinucis la vârstă fragedă, nu mai știu câți ani. Din faptul că am fost un om bun și că am scris normal și drept și inteligent și unele poezii sau alte lucruri evident frumoase sau inteligente și nu doar că nu m-au acceptat, dar chiar vor să mor și sunt complet izolată de mică, și e clar de tot că ei mint despre mine și că nu am fost nebună, și e clar că m-au torturat oribil, nu rezultă totuși că poeziile lui Blaga sau ale altora ar fi furate de la genii și oameni buni închiși și despre care se minte și sunt omorâți, iar proștii nici măcar nu înțeleg că aceia sunt otrăviți, fiindcă sunt izolați, nimeni nu le dă bună ziua zilnic și nici că sunt monstruos f_ți, fiindcă proștii de rând nu sunt decât puțin, și în niciun caz nu pot pricepe că nu sunt și nu au fost nebuni sau vinovați de ceva. Proștii sau naivii cred minciunile oficiale sau medicale. Nu, nu rezultă că el sau alții, poate chiar și francezul acela, au furat de la oameni săraci și obidiți și buni ceea ce nu era dreptul lor de fapt, așa cum se spune că și unii inventatori au furat opera altora etc. Oricum există mulți care cred astfel de lucruri, că cei buni sunt toți omorâți sau distruși, cum au făcut cu mine prin îndelungi torturi și calomnie și apoi opera lor e luată și publicată de alții, chiar peste zeci sau sute de ani, când nimeni nu mai ține minte cine era autorul real. Eu vă interzic categoric să publicați ceva din ce am scris eu după moartea mea, oricând - încă sunt dispusă să public, dacă cineva e interesat, dacă voi dobândi drepturi de om liber - e adevărat că jurnalul meu e adevărul și nu a fost scris în scop literar, ci pentru viață și dreptate și evitarea răului și nu am greșit că am scris, fiind și complet nevinovată. Unele părți din acest blog pot fi publicate ca literatură, ca jurnal chiar, cu mici modificări și fără numele reale ale persoanelor. Sau poate unele poezii. Oricum, dacă aș fi fost acceptată, m-aș fi dezvoltat în scris, chiar și în literatură pentru copii de exemplu. Poate acum e prea târziu. Dar să revin la Blaga - să presupunem că era opera lui poetică, eu nu l-am cunoscut personal ca să certific aceasta și da, filozofia, puțin stângace (o fi avut motivele lui) este inteligentă și se asortează cu poeziile sale blânde și frumoase. Cu totul altfel stă treaba când e vorba de memoriile sale. (Aci a intervenit în gândul meu unul gen vărul meu cu ideea că Blaga era ”terminat” ca gândire inteligentă, creativă, cum zic ei mereu că au făcut cu mine sau au vrut mereu, prin tortură continuă, și de aceea nu au mai putut să îl ”țină” ca profesor sau că din cauza asta a scris așa prost, rău și incoerent memoriile sale, considerate un fel de romane.) De altfel, într-unul din acestea naratorul menționează că el nu se simte încă destul de matur, de copt, de capabil pentru a încerca să scrie un roman, această specie literară regină - ceea ce de fapt romanul nu este, cum să fi gândit Blaga așa ceva? te întrebi, și la fel te întrebi de ce să fi menționat el în memorii că nu se simțea încă destul de copt la minte pentru așa ceva, când de fapt scrisese atâtea alte lucruri - e cel puțin ciudat. Poate el nu era dotat pentru așa ceva sau nu a vrut și a ales privighetoarea în locul păunului și fazanului – căci ”Ușor nu e nici cântecul./ Zi și noapte -nimic nu-i ușor pe pământ: /căci roua e sudoarea privighetorilor/ ce s-au ostenit toata noaptea cântând.). Să ne reamintim din nou dulcele vers al său, menționat de mine de de mult: ”frunzuliță verde, laur,/ Ană, umbra mea de aur”. În afara poeziei, specie care are voie să creeze blând, frumos, pur și simplu și cu bunătate și morală pozitivă, ar mai fi și consolările filozofiei care circumscriu sensul vieții.

În ansamblu, volumele sale de memorii sunt scrise ca de un om slab la minte, în niciun caz filozoful sau chiar poetul Lucian Blaga. Căci și poetul pare inteligent și spune lucruri esențiale despre lume și viață. Eu le-am citit în pdf online, nu știu dacă nu le-au mai schimbat între timp. Totodată ambele volume sunt anoste și cuprind lucruri așa de stupide, urâte și rușinoase și îl prezintă pe autor într-o lumină așa de proastă, încât mă întreb de ce oare le-au publicat, și încă după moartea autorului, postum. Primul volum de memorii, Hronicul și Cântecul vârstelor e ceva mai acceptabil, a fost publicat la 4 ani după moartea autorului și păstrează numele reale ale persoanelor prezente în carte, dar Luntrea lui Caron mi s-a părut și mai oribil și nu păstrează numele persoanelor. Nu poți ști cu certitudine dacă el le-a scris și poate nici defuncta Dorli Blaga nu știe cine și de ce le-a scris și de ce le-a vrut publicate. Nu poți ști cu certitudine dacă el le-a scris. Chiar și în primul apare ca un nebun, aproape ca o marionetă lipsită de voință și rațiune, ca un copil în piele de adult - m-am gândit că poate și aceasta e o circumstanță - legătura mea reală și cea fabuloasă cu Blaga să fi întărit oamenilor ideea că și eu aș fi nebună, ca și el sau cum credeau eventual unii că era el. În Luntrea lui Caron el se prezintă pe sine ca poet și are un prieten filozof care se sinucide în urma discuțiilor cu el - aruncându-se în Râpa Roșie, un minicanion natural de lângă Lancrăm și am gândit că în mod simbolic Blaga se reprezenta pe sine în ambele personaje și îl omoară simbolic pe filozof vrând să spună că el a rămas doar poet, că și-a pierdut intelectul, ca în ultimii săi ani, ultimul său volum filozofic fiind publicat în 48, adică exact când se zice că a fost disponibilizat. Sau să fi fost un prieten adevărat și o mărturisire de vinovăție? Sau un om pe care el l-a furat intelectual, cum spuneam de francezul acela? Nu am de unde ști adevărul. Dar atât filozofia lui Blaga, cât și poeziile sale sunt scrise într-o notă pozitivă și nu sunt ceva rău sau întunecat, precum au scris unii câțiva filozofi, ceva mai mulți dar tot puțini poeți și foarte mulți prozatori. Poate că cineva din familia lui a scris aceste memorii ca să își ușureze conștiința, ori poate că el chiar era ceva rău?! Nu știu deloc. Cineva a intrat mai demult în mintea mea ca și cum ar fi fost el, Blaga Lucian (a fost și un Vasile Blaga, politician după 89) și mi-a spus că el a omorât un om. Dar nu am nici ceea mai vagă idee dacă așa este sau dacă el era. Alții spuneau că el era pedofil, ca nașul meu față de mine, insinuând o legătură discretă cu fata lui, ceea ce ar fi fost sursa cărții porcoase a lui Nabokov dar nici asta nu cred, nu am nici cea mai mică idee. Iar altul a intrat tot ca și cum era el și cu ideea că asta e mărturisirea lui, adică povestea cu brodul din Luntrea lui Caron. În Hronicul și cântecul vârstelor, apărut înaintea nașterii mele, sunt destule lucruri aidoma cu viața mea din copilărie și de mai apoi, nu le mai numesc acum, mă puteți întreba să le caut dacă doriți. În Luntrea lui Caron chiar și titlul conduce la brodul și puntea pe picior care se balansa în suspensie periculoasă dintre satul bunicilor și drumul spre gară și șosea peste vâltoarea Oltului, insinuând ideea că acolo erau morții - ca într-un roman suprarealist, ca în Le grand Meaulnes sau La fille... am uitat, am un lapsus, voi completa, e romanul despre o fata morgana care trăia într-un orășel al ei în ocean etc. Au insinuat deci ideea că bunicul meu era Blaga, adică o reincarnarea a lui, sau același spirit dar în alt trup, obligat să ispășească pentru nu știu ce greșeală - dar viața de țăran nu e ispășire, e tot rai - și chiar și un geniu găsește destule de cunoscut și de creat și de dăruit altora prin animale și plante și munca fizică și spiritul celui ce creează cultura agricolă e aproape de stele. Un spirit bun poate să își aibă sălașul într-un sat - nu e o viață ușoară nici fizic și nici intelectual, dar e ceva extrem de bun și frumos, poate tot ce e mai bun. Acea ”mărturisire” scandaloasă din Luntrea lui Caron, sau fantezie sexuală, morbidă aș zice, apare după 89 publicată și e vorba de un cioban care trece cu brodul - cum aveam la noi în sat și i se zicea coraghie - cu huruduzău de hier era. Și cel care ținea brodul în cartea postumă a lui Blaga și lua banii era un preot răspopit (cum era și O.Ș. vărul mamei care abandonase seminarul teologic – de fapt nu absolvise - și acum e sau era foarte bogat și unii spun în gândul meu că el a făcut avere din vânzarea mea și minciuni despre mine, ceea ce pare fantasmagoric, personal nu cred) și naratorul plătește pentru Octavia, nevasta vândută de acel popă, care face striptease pentru el și apoi se duce la el în pat și apoi pleacă singură ca nebună peste zăpadă/câmp și nu mai e găsită... Această Octavia era o obsesie chiar, fiindcă ea apare și înainte ca ”poetesă” tânără și lipsită de valoare, la care el merge acasă ca să vadă tot un fel de striptease și își exprimă opinia că nu știa să danseze bine, că erau mai mult exerciții acrobatice. Tot așa a fost și cu mine, în 89, am explicat de ce, am dansat singură în casă, dar nu eram nebună, era exclusiv vina acelui medic și eu nu puteam bănui că cineva mă poate vedea și nu am dansat goală, cum m-au acuzat în gând, decât foarte puține secunde eventual și m-am uitat în oglindă, am explicat de ce - și erau cu adevărat mai mult exerciții de mobilitate a coloanei și pod și coșuleț și șpagat etc. Eram tânără, nu știam nimic rău și nu am greșit nimic, unii zic că numai de aceea m-au f_t și de aceea mă omoară, după multe consecințe. Nu e corect și e rău - am devenit perfecțiunea, m-am perfecționat și ulterior și oricum eram și atunci ceva extrem de bun și nu am fost un fel de Octavia. Octav era numele unei rude prin alianță care a vizitat satul și a stat la noi un timp împreună cu fiul lui, un băiat cu 3 ani mai mare ca mine. Eram amândoi mici atunci. Tocmai acest Octav, precum acea Octavia în carte, va distruge vechea rânduială a satului - mi-am dat seama după mulți ani, când am înțeles că

23.06.25
Spuneam că, într-un fel, fără intenție rea probabil, nenea Octav (Octav Stoicescu, soțul lui Lili Stoicescu; când eram copil mi s-a cerut să le spun nene adulților bărbați, cuvânt probabil din maghiară, dar unde este pentru femei și tanti femeilor, cuvânt probabil din franceză) a pus capăt, printre alții, rânduielii vechi a satului. Deja am mai povestit. Am aflat mult mai târziu, după acea ciudată vizită a lui în sat, că el era inginer la ... am uitat între timp, ceva legat de instalații electrice sau hidroelectricitate. În 1984, la vreo 2-3 ani de la vizita lui acolo (mă gândeam că poate el era doar un șurub al întregului mecanism care se înjgheba acolo), au început lucrul la barajul de pe Olt - au modificat cursul râului, dar nu mult, au distrus răstoaca mirifică unde erau lăsați caii uneori și mai mergeam după iarbă în acea zonă. Vecina Leana lu Geni Bărâi a murit înecată, căzută în noroi se zice pe lângă baraj, fiind și femeie surdă și probabil senilă și obosită. A dispărut periculosul pod suspendat și a dispărut și corabia înlănțuită pe un cablu peste Olt. A dispărut și gârla cu pești mici din lunca Oltului numită valea Scoreiului, unde mergeau femeile la spălat lâna sau țoalele și copiii la scăldat. În 1989 lucrul nu era încă terminat. Rezultatul a fost că a fost distrusă și gara mică care deservea și un alt sat mic, Sărata, s-a creat alt drum de la șosea spre sat, și pod peste baraj, astfel încât casa bunicului, care era la coada satului când veneai pe podul vechi sau cu corabia, va ajunge în capul satului, după locuințele țiganilor. În realitate, după cum am povestit deja, bunicu a trecut dintre fruntași printre codași, odată cu schimbarea politică. Soțul mamei a venit mai demult în sat, înainte de începerea barajului, cu niște planuri chipurile secrete despre ce voia să facă Ceaușescu acolo și erau toți cam speriați că vor dărâma satul pentru hidrocentrală. După 89 toți sătenii, lăsați mai ales singuri, s-au dus sus în țintirim pe rând. Cât mă doare și acum, după 13 ani, moartea bunicului meu singur de mulți ani, jerpelit, sărac, flămând, bolnav, și tare amărât... Sigur că barajele din zonă au fost un lucru bun, probabil util, necesar. Mai mulți au spus peste mintea mea că el săracu a fost tras pe sfoară de propriii copii, inclusiv despre mine, și a înțeles abia înainte să moară adevărul și de aceea plânsul lui și nota de dezamăgire/durere când o invoca pe mama. Nu știu asta, poate că unii spun că își merită soarta, dar bietul om a suferit foarte mult, mai ales după moartea bunicii (văduv 17 ani) și după moartea lui în 2012 (acum 13 ani) eu nu am mai avut pe nimeni cu care să schimb 2-3 vorbe măcar și am suferit mult și din această cauză. A rămas gara din Scorei care îmi amintește de inscripția ”Decebalus per Scorilo” și amintirile mele mirifice, de pildă când eram tânără și am ajuns la Scorei și bunicii amândoi, atât de dragi și buni cu mine, mă așteptau cu căruța la gară, ca să nu merg mult pe jos și știind ce mult îmi plăcea să merg cu căruța.

Deci Octavia, viața mea și dansul meu nebunesc, corabia de trecut peste Olt, cântecul preferat al familiei - ”mă dusei să trec la Olt”, Octav și hidrocentrala etc. Astfel de conexiuni destul de strânse au existat pentru mai multe lucruri din cartea de memorii a lui Blaga. Eu cred că nu are rost să le mai notez, din mai multe motive, inclusiv că poate, între timp au mai fost schimbate, cel puțin online, ceea ce nu mă deranjează. Probabil că e logic, din mai multe puncte de vedere, că au existat mai mute conexiuni ale vieții mele cu Blaga - dar vă reamintesc că au existat cu mulți, mulți alți intelectuali și multe cărți de poezii sau proză din țară și din restul lumii. De aici și până la delirul unora că eu sunt fantoma lui Blaga sau alte idei similare, nu mai e mult, dar nu există dovezi în acel sens. Probabil că și Blaga, în vremea lui, a fost legat strâns și determinat poate în tinerețe de mulți alții și de scrierile altor intelectuali, și români și străini.

În ce privește decăderea moromețiană a gospodăriei bunicului, după revoluție mama avea sadismul să insiste la masă în discuții cu bunicul că familia lui fusese familie de oameni bogați, de chiaburi etc., și că fuseseră greco-catolici și au fost obligați să treacă la ortodoxie, ceea ce probabil nu era adevărat, oricum nu erau chiaburi, nu au suferit din cauza asta, mama zicea așa probabil fiindcă era la modă să fi fost victimă a comunismului. Bunicu a rămas și a fost sărac, chiar și în raport cu majoritatea sătenilor. Așa au făcut și cu mine de când eram mică, au mințit mereu că eram bogată și eu eram probabil cea mai săracă din clasa mea mereu, sau printre ultimii. După ce m-au mutat în București au continuat cu asemenea aberații, ca să se dea drept bogați, ca să creeze nu știu ce invidie a proștilor față de mine și Angelica venea mereu la noi și spunea că eu voi moșteni foarte mult și că am zestre mare și era invers. Totodată mama insista pe povești probabil false despre cuiburi de legionari de lângă sat, probabil din aceleași motive legate de politica vremii și care totodată erau, cum vedeți, legate și de epoca și viața lui Blaga.

Au intrat iar unii peste mine cu ideea lor zilnică - anume că poporul crede că sunt altceva decât sunt și de aceea se poartă toți așa ciudat cu mine și că unul din motivele pentru care toți cred răul și vor să mor este că un anumit prost, așa cum era și bunicu, a înțeles totul prea târziu. Ei au mai spus așa, că nu a fost doar un singur prost, ci mai mulți, și, când s-au trezit la realitate (poate la maturitate, ca și mine, așa e normal, pe la 35-40 de ani), ei deja împroșcaseră lumea din tinerețea lor cu minciuni despre mine, deci creaseră un fel de delir despre mine prin care ei și-au consolidat o poziție socială, o anumită personalitate (eventual politică) și ei nu vor să renunțe la minciuni și vor să mă omoare deci (deși poate că am fost și încă sunt mai de valoare decât ei). De atâția ani eu am spus adevărul curat și ei au continuat să mintă, mi s-a spus. Eu nu am nicio vină că ei au crezut sau încă mai cred minciuni, am fost izolată forțat și nu am avut drepturile esențiale, că reușeam totul. Nu voi mai scrie despre confluențele vieții mele cu Blaga, mai am intenția să mai scriu doar câteva lucruri despre mine ca persoană și câteva considerații personale despre mecanisme culturale în societate și raportul civilizație-cultură. Totuși, cultura e necesară, nu e doar o consecință regretabilă a vieții în grupuri sociale, deși cei mai mulți nu o vor. Voi scrie o apologie a culturii umaniste, umane, bune, căci cultura conține politica și filozofia în același timp, nu invers. Politica culturală sau filozofia culturii sunt raporturi de la parte la întreg, nu invers, așa cum insistă unii. Voi scrie eventual aceste lucruri peste câteva săptămâni. Până atunci, vă las cu bine și voi încerca să nu mai scriu despre bolile mele, sau otravă sau ideile unor oameni răi și proști peste mine.

P.S: eram datoare cu numele unei cărți și a autorului ei - era vorba de poetul Supervielle și povestirea lui ”L'Enfant de la haute mer”, tot intreresantă, simbolistă, onirică, asemenea poeziei sale Solitude. Înainte să fiu închisă la spitalul de psihiatrie anul trecut, cineva cu voce ca a lui O.Ș. spunea că eu trebuie să nu mai deschid niciodată cartea de poezii a lui Blaga - bineînțeles că au vrut unii, poate nu el, să îmi creeze delir legat de Blaga și de alte lucruri, dar nu au reușit niciodată. Mi se pare ciudat că unii au încercat să mă facă să delirez cu adevărat, că și-au pierdut timpul ca niște copii proști cu așa ceva, de parcă vor să își dovedească lor înseși că ar fi mai deștepți ca mine, deci ei merită să trăiască și să mă omoare, să facă bani pe spinarea mea indirect. Nu merită. Toate cărțile sunt la fel și, în anumite circumstanțe, toate pot fi magice sau cărți de nisip, în sensul invocat de marele orb, povestitorul Borges (apropo de poezia ”de mână cu marele orb” alui Blaga).

24.06.25
Una din ciudățeniile sau coincidențele dintre viața mea și memoriile lui Blaga, coincidență care m-a iritat și mi-a displăcut, este că autorul afirmă la un moment dat că i se pare că vorba asta, anume ”hă?” (în sensul de poftim? sau ce ai spus?) i se pare cel mai frumos cuvânt din lume - afirmație ilară, încât autorul pare ciudat, bizar, fiindcă ”hă?” e o interjecție vulgară, unii educatori nu o recomandă copiilor. În același timp, mama o folosea des, aproape mereu când nu mă aude sau se face că nu mă aude, ceva mai rar în ultimii 2-3 ani, dar în restul vieții mai mereu. Este de fapt acel ”hein?” din limba franceză. Doar de câțiva ani mama a început să spună Cum? în loc de Hă?, dar încă spune și hă, cum spuneau bunicii din sat. Eu, de obicei, spun Ce? sau Ce-ai spus?

Azi noapte am fost f_tă sexual și cerebral destul de urât în timpul somnului, când m-am trezit am mai luat încă 5 pastile psihiatrice, după ce luasem 2 la culcare și nu avuseseră efect. Am sperat că voi dormi și mă voi odihni cât simt nevoia și să iasă individul rău care mă f_tea din mine. Dar am avut o surpriză foarte neplăcută, mama a început să mă scoale - ceea ce îmi face mult rău - poate chiar înainte de prânz și mi-era tare somn și am rugat-o mult să mă lase să mai dorm, să nu mă mai scoale, să mă pot odihni că mi-a fost rău noaptea și i-am spus că am luat mai multe pastile și că nu am cum să pățesc nimic, dar să mă lase să dorm. Ea m-a sculat și m-a chinuit în continuare de vreo încă 6 ori, deși mereu o rugam să mă lase în pace, și juca teatru că e îngrijorată că dorm, poate ca să îi păcălească pe alții, cum a făcut mereu. Lucrul acesta s-a mai întâmplat aidoma și ea tot așa mult m-a chinuit, ca și azi, nu ca să mă ajute, ci ca să îmi facă rău și nu cumva să dorm bine și să nu mă mai chinuiască nu știu ce porci sau ea însăși. Astfel că m-am trezit abia la ora 8 seara și mă simt rău și abia scriu, având degetele amorțite. Ei spun acum că dacă nu mă las f-tă, atunci să fiu omorâtă. După tot ce au făcut zeci de ani, încă mai au nerușinarea să zică așa ceva și să facă așa ceva. Au spus clar că am fost închisă la psihiatrie din cauză că eram f_tă de la distanță și că mi-au luat drepturile la studiu și la muncă și că m-au izolat din aceeași cauză și acum au din nou pretenția că e invers, că mă bagă la balamuc dacă nu mă las f_tă, ceea ce ei au spus că e boală psihică și ceva rău. Nu este ceea ce credeți, eu chiar am fost și încă sunt un om foarte inteligent și normal mereu și meritam probabil și dreptul la studii superioare și educație postuniversitară sau educație permanentă a adulților sau măcar o activitate socială oarecare. Este adevărat că oamenii puțini din viața mea, deși nimeni nu mă cunoștea, m-au tratat drept idioată, proastă, nebună, în mod fățiș, dar nu am fost niciodată așa - probabil că era mai bine dacă era adevărul mai demult sau chiar acum și atunci probabil că nu m-ar fi f_t noaptea sau ziua așa mult (poate măcar mai puțin) și aș fi avut și dreptul la studii sau la muncă. Ei au spus adesea că vor să mușamalizeze totul și să nu răsufle nimic și că am scris lucruri de valoare, dar oamenii nu trebuie să înțeleagă niciodată nici măcar asta, ci să creadă că sunt doar producții palide și ilogice și morbide ale unui om bolnav psihic (adică eu), așa cum se spune stereotip în cărți și diverse teorii. Ceea ce am scris sunt lucruri de valoare din mai multe puncte de vedere. Ei spun că oamenii buni pur și simplu nu pot crede că adevărul este ceea ce am scris eu în totalitate și nu există altceva ascuns despre mine. Unii cred cu adevărat că sunt nebună și incapabilă și de aceea trebuie să fiu izolată și distrusă și nu cumva să am vreo influență în lume, deși aș fi putut, treptat, să învăț multe lucruri în societate, dacă aș fi avut măcar câteva relații cu alții, nu mă acceptă deși am fost binele și normalitatea, un om serios și matur, dar pe cei răi și păcătoși îi acceptă etc.

26.06.25
Azi au inventat altă idee, ce nu a mai fost poate niciodată - anume că ei interceptează și șterg orice email de la mine aruncat în necunoscut către alți intelectuali - cu adevărul despre mine sau cu linkul la acest blog de memorii, fiindcă ei nu vor ca poporul român sau alte popoare să înțeleagă adevărul despre mine și vor să fiu omorâtă și total izolată și ei să reușească să mușamalizeze totul. Deci să facă ceva rău, eu nu am făcut nimic rău și nu aș fi făcut. Un motiv clar al contactării altor intelectuali era inteligența mea și faptul că am fost ținută izolată cu forța peste 40 de ani. Eu am trimis acest mesaj în ocean fiindcă am vrut să trăiesc și meritam viața, și unii chiar mă omoară (m-au otrăvit și m-au izolat și m-au torturat), fiindcă am fost un om perfect normal și bun și inteligent și unii încă și acum mint că am boală psihică, dar fișa mea clinică este plină de aberații și minciuni evident fabricate, de exemplu că am delirat (și multe alte minciuni clare) și e evident că nu am delirat, totodată nu am greșit nimic toată viața și cineva în mod clar a aruncat oamenii proști asupra mea și ura lor, fără ca eu să îi provoc sau să greșesc ceva. Era o problemă de drepturile omului, dar fără legătură cu politica, așa cum a fost la modă, și eu chiar am fost un om capabil intelectual, nu așa cum mint unii și chiar și blogurile mele stau dovadă a normalității și intelectului meu bun și punctelor mele forte și a celor slabe. Deci am scris fiindcă am vrut să trăiesc și meritam și fiindcă aveam valoare ca om bun și ca gândire, caracter în general și fiindcă au existat și câteva motive altruiste în același timp. Ei zic că toți vor să mor fiindcă am scris adevărul despre politică sau despre anumite evenimente istorice recente, ceea ce ”nici măcar un ageamiu nu face”. Repet, nu am nicio vină, da, am spus adevărul despre câteva evenimente politice sau istorice, cum preferați, îmi cer scuze, nu știam că va deveni pretext să fiu omorâtă - dar înainte ce aveați cu mine, înainte de ce eram otrăvită și lovită zilnic și clar de moarte? Păi nu puteți face excepție în cazul meu? Ca și cum nu aș fi scris nu știu ce lucru care nu vă place? Eu nu sunt om politic și nu voi fi, deci nu există niciun motiv să îmi retrag spusele referitoare la adevăruri de demult. Îmi cer iar scuze, nu știam că niște adevăruri minore pot să deranjeze oamenii așa tare. Tot ce am scris în rest pe blogul meu a fost mereu adevărul, deci era imposibil să fi ghicit ce îi deranja pe oameni să se spună și la ce minciuni țin ei. Voi mă omorâți ca să rămâneți dvs. și alți oameni ticăloși în posesia adevărului pentru care am suferit eu, sau de ce?

Am trimis în multe locuri, nimeni nu mi-a răspuns, oricum nu strică dacă mai trimit - unu, fiindcă am dreptul fiind complet izolată de mică și totuși om normal și doi că drama mea existențială - de fapt cam tragică - este prilej și de înțelepciune și bunătate și seninătate și eventual cineva sau altcineva, oricine, va găsi în ceea ce am scris destule lucruri de înțeles și de integrat în propriile lor curcubeie existențiale. Fiindcă e vorba de umanitate în sens pur și luminos și frumos, nu doar tragic, e vorba de dragul de viață, de oameni și de pietre, de ghiocei și de amprenta petalei lor ca o scoică mică, numai ușor de tot rugoasă și aspră pe dinafară. Alții spun că nu e vorba de politică, ci de viața mea și despre mine și oamenii răi neagă adevărul întreg al celor povestite de mine și mă omoară, în ciuda lipsei vreunei greșeli sau minciuni din partea mea. Posibil, eu mi-am făcut datoria, restul - cum o vrea Dumnezeu.

26.06.25

Aseară m-am culcat pe la ora 1, dar tot am dormit cam mult, până la 2 ziua. Efectiv nu m-am putut scula, mi-era foarte somn, nu a fost din cauza durerii sufletești, a suferinței din cauza necazurilor. Ei spun că sunt f_tă în timpul somnului, prin urmare nu mă odihnesc destul și nu mă pot scula. Sau vreo substanță rea. Imediat după trezire au intrat în mintea mea unii în franceză, care spuneau că e imposibil ca lumea să mă accepte făcând abstracție de faptul că am scris nu știu ce adevăr politic sau istoric care nu le place. Mai demult au spus că de fapt toată lumea știe că tot ce am scris e adevărul, inclusiv nu știu ce chestiuni politice, dar i-a deranjat numai faptul că am dat glas sau am scris acele lucruri pe care toți le cunoșteau. Deși nu am nicio vină. A fost ceva natural, ca și ploaia. Sau ca în povestea pentru copii ”Hainele noi ale împăratului” de Andersen. Încă sunt un om de valoare, și moral și intelectual, e atât de monstruos să vreți să mor numai fiindcă am spus adevărul. Pe de altă parte tot ce am scris în restul blogului despre mine e adevărul în întregime și este clar că așa a fost și am fost mult torturată și am crezut chiar că eram torturată din cauză că nu spusesem încă tot acel adevăr, și că dvs. ați fi crezut la fel și că asta ați vrut de la mine. Deci am scris totul. Oricum, faptul că am scris adevărul în întregime nu a dus la niciun alt lucru rău - poate unii au dat vina pe mine pentru nu știu ce, dar nu a fost așa. Era tot răul cu mult înainte să scriu. Adevărul unește oamenii, nu îi dezbină. Nu există niciun motiv să fiu omorâtă și nici torturată monstruos. Unii cred și acum că scriu aberații sau că am delirat sau mințit, spun ei.