suntem captivi în aceeași tristețe ca doi lupi de la grădina zoologică
semănăm cu umbra jalnică a unei păduri de ciment
în fiecare noapte pentru noi luna e plină
urlăm degeaba nu există ieșire. gardul nu e prea înalt. porțile sunt deschise
tristețea circulă liberă ca o nălucă ucigașă. ne sufocă în somn. ne tocește visele. ne fură instinctele.
mușcăm din teamă ca dintr-o pâine mucegăită. ea ne hrănește și ne ține aici lipiți de cimentul dezinfectat zilnic de cei cărora le e tot mai frică de noi.