Ma bucur poate ca ochii mi-au sangerat la ivirea unui zambet efemer al vietii ce pulsa ca o blanda si delicata nemurire. Mi-e greu fara lacrimi, dar de atata plans ce mi-a ars obrajii te vedeam fara sa te cer...Fara credinta nestramutata in randunele ce vin odata cu primavara si in copacii albi si negri ai lui Bacovia as fi poate o iluzie nenascuta de timp. Si stiu ca daca nu mi-ar fi dor de cuvintele ce uneori nu le mai inteleg ar trebui sa mor putin cu fiecare farama de tacere ce ma mistuie. Dar...de ce sa mor? Poate atata frumusete si atata viata sa nu mai incapa in inima mea uscand-o de neputinta?
Nu mai inteleg de ce cad frunzele si de ce pietrele rad de mine nepasator si parca grotesc in nemiscarea lor atat de calma si inocenta.
Picioarele ma dor si talpile desculte au inghetat pe zapada frageda, dar continuu sistematic sa merg ca un gandac pe peretele din bucatarie...cine oare imi da aceasta putere decat ochii tai vii?
Du-ma departe, te rog, du-ma departe! Goneste-ma crud din lumea asta , alunga-ma din mine si lasa-ma sa dorm in bratele tale. Macar pana maine...