***

Când am ieșit din Școala de nebuni am văzut, pentru prima dată în viață, oamenii. Ei sunt o stirpe răspândită la scară mondială, dar ai nevoie de dioptriile altei dimensiuni pentru a-i vedea. Sunt oameni roșii, oameni violeți, oameni bicicletă, oameni tractoare, oameni proști, oameni negri, oameni știrbi, oameni iarbă, oameni...
Dar eu nu-i mai văzusem până atunci niciodată.
Școala și numai școala m-a deprins să-i văd.
La ieșire am văzut aceeași mătușică cu palma întinsă la cerșit asemeni cum o văzusem la intrare. Dar nu-i văzusem ochii scânteind în piept, ochii aceia din care atârnau amintirile, lacrimi întoarse nu către apă ci către flăcări.
Tinerilor tunși în aplauzele modei, nu le văzusem gurile însetate, cu buzele arse de setea cunoașterii și nicideum a curiozității, cum sedentarele priviri o contemplă.
Până și maneaua îmi părea un metru de atotștiință.
Rezonanța ei depinde de frecvența cordului spiritual, dar aceasta nu poate fi pusă sub lupa unei superiorități.
Cu gândurile acestea am ieșit din Școala de nebuni într-un timp al subțierii stratului de ozon, cu muzici interioare intonând Marșul Umilinței, acela ce ne e sortit doar pentru câteva clipe.