Dragul meu,
acum îți scriu dintr-o orbire. îți scriu de teamă să nu mă trezesc.

tu îmi spui să rup membranele cu unghiile să țip și să-mi vărs tot sinele aici.
dar eu nu pot să mai fac toate aceste lucruri obișnuite.

sunt ca o bicicletă veche ce merge încet pe linia albă continuă.
din trafic mă mușcă ascuțit câte un far cu faza lui lungă.
apoi văd ceruri albe și simt claxonul smulgându-mă prin timpane din brațele morții.

mi-au adunat creierul pe ziarul de azi.
asta o sperie cel mai tare pe tanti Veta. că am creierii împrăștiați în șosea. dar ea e acum mama altcuiva. i se spune.
totuși ea continuă să urle ca o bocitoare învălmășind cuvintele.


tu înțelegi că toate acestea se petrec în orbirea mea
ca într-o închisoare pe viață
căreia nu vreau să-i știu zidurile.
mi-e destul să-mi pipăi furoul de mătase. îmi fac din el un orizont negru.
apoi îmi văd toată orbirea șiroind printre degete. mă refugiez de tot într-o lume tactilă.

acum îți scriu despre orice de teamă să nu mă trezesc
sau să nu orbesc din afară așa cum ai spus.
lucrurile acestea se întâmplă când nici nu te aștepți

oricum bănuim amândoi că nu există nici o scurtătură
toți avem pe cineva încă vizibil care să ne bocească în stradă
degetele îmi scriu drumul cu toate cuvintele
deși e complet inutil

copacii aceștia de pe marginea drumului sunt cu siguranță călăii noștri vegetali.