A spune "te iubesc" înseamnă "da, am nevoie de tine" pentru a-mi cere dreptul la existență.Trăită în forma sa umană, iubirea se transformă în ceva asimilabil asemenea unei vitamine.Ea își făurește un timp al ei propriu, un pseudo-timp. Trăind în pseudo-timp, ni se pare că putem sfida natura, dar uităm că tocmai ea ne-a dat ingredientul necesar fără de care ne-am autoanula: instinctul
Ciudat este că putem pune semnul egal între cei care n-au avut-o niciodată și cei care s-au obișnuit cu eaca o stare de fapt, ca un drept ce li se cuvine prin naștere.
Ea e stigmatul trecerii prin această lume la fel ca și suferința. E tăcută și nu se fălește. De fapt n-are de ce. Uneori uită sa mai fie. Atunci devine tragică.
Dacă ar exista un vaccin contra resemnării nimeni nu s-ar înghesui să și-l administreze. Pentru că resemnarea e o vârstă a sufletului așa cum bătrânețea este pentru trup. Ca și bătrâneții, resemnării nu-i pot fi îndepărtate cauzele. Ele rămân pentru totdeauna doar pentru că au privilegiul de a se fi întâmplat în timpul trecut.
Imaginați-vă un condamnat care ispășindu-și pedeapsa i se dăvoie să se întoarcă "afară". El nu se poate integra. Pentru cei de-aici a devenit demult un proscris. Ce va face? Va implora sa fie primit înapoi în celulă? Cel ce se căiește, se va resemna.