Parodie de Matei Iurea după
„Scrisoarea I” De Mihai Eminescu





Când cu gene ostenite seara caut de mâncare,
Ea se duce și se-ascunde-n-lunga timpului cărare.
Căci perdele-ntr-o când le dai, și în odaie
Foamea varsă peste toate voluptoasa ei văpaie.
Ea din noaptea amintirii o vecie-ntreagă scoate
De dureri pe care însă le simțim în burtă toată.

Băse, tu, stăpânul mării, înspre UE să ne duci
Și gândirilor dând viață suferințe să întuneci.

Sinistrații plâng la geamuri sub lumina ta cam… chioară
Și câți alții ascund în umbră sărăcia lor primară.
Peste câte mii de valuri strălucirea ta străbate
De-i pluti pe mișcătoarea mărilor singurătate!!
Câte țărmuri înflorite, și ce blocuri, ce cetăți,
Străbătute de-al tău farmec
SÃ TE DUCI ȘI-N ALTE PÃRÞI!!
Și în câte mii de case tu ai spus multe „povești”
Câte frunți pline de gânduri, gânditoare! Le privești?
Deși trepte osebite ne-au ieșit în urna sorții
Ia-ne, tu, în Europa, însă nu și-n plasa morții.
La același șir de patimi, pân' la urmă am fost robi
Și-am fost slabi
Și-am fost puternici
Și-am fost genii ori neghiobi!