minune-i când un fir de lacrimă se scurge,
neîntrebat de ce și mai ales...
de unde a venit - și care'i motivul și țelul său
într-o privire udă

supt care alt buchet de lacrimi - a trecut

bețiv, stăpână! din gheare-n mucegai, uitat
pe-o pânză de păianjen
praful a uitat de timp! se roagă și el

și Sclav, stăpână! cu viers mieros învăluit
în voaluri de mătasă...

nu
mi-s poet doar când mă-nnec într-un pahar
cu vin o lacrimă se scurge
buzele se strâng mușcate de-un colț de lapte...
dar înăuntru urlă!

păcat de-o dragoste pierdută, 'ntre cuvânt
și pană ce îl scrie - cuvântul a trădat
căci măzgălit cu furii pe hârtie
el s-a-ncrustat supt pielea altei doamne...
alt felinar - mai roșu...

*

doar oameni suntem
un rând pe o hârtie într-un birou
a cărui cheie-o poartă-n buzunar un Domn
costumul vechi și prăfuit ușor, cravata strânsă
roșie ca focul ce ne lumineaza... Raiul
când dorul de femeie ne-nfierbantă!?

și-un diplomat ce-a fost odată-un crocodil -
un Domn, distins și respectat în lumea Sa

nu
mi-s poet doar cand mă-nnec într-un pahar
tăcerea-i vinul cel mai scump alături de otravă dulce
a gândului ca uit a fi, mai întâi... om

așa că rupeți demiurgul
oricum un ne'nețeles rămâne între noi
o șoaptă ce ar pune să miște și pământul...
de-ar și măcar, un suflet a clinti
întâi