singură, ora cinci din amiază
în parc soarele râde de mine
hainele s-au zgribulit de tot
pe trupul ce se chiuie să le încălzească, încă

copilul se joacă de-a gerul
iar zâna zăpezii e lacul pierdut...
pustiu pare pacul - pustie și lumea
visând sub covorul demult amorțit

am visat să te regasesc aici
în jocul copilului ce era el, altădat'
e prea departe de lume, și poate...
poate că iarna nu era magică
așa cum credeam noi
tu urai fulgii de zăpadă alene;
eu ma îngropam de pe atunci în tăcere
la pieptul tău cald...

o gură șoptită pentru firele noastre de dor

mi-e dor de acasă,
de cana cu ceai și parfumul cafelei
din care sorbeai, făcându-mi cu ochiul
de firimiturile de pe masă
și zambetul cu gust de peltea
când în tine ma cuibăreai
în fiece seară, din fiece lună,
din fiece an...

mi-e dor de acasă
mi-e dor de firimitura de rază de soare
ce-ți strălucea în priviri,

de tine...