Ce ciudată și ce dureroasă a fost dimineața în care m-am trezit moartă și totuși încă vie! Îmi lipseau cu desăvârșire energia, încrederea, puterea de a mă stăpâni.. Nu suportam lumina, mă dureau umbrele, zgomotele, dar mai ales amintitrile! Timpul nu mai avea importanță și peste toate se așezase definitiv cenușiul. Și îmi amintesc că, în preajma lui, toate mi se păreau potrivite... Acum, fără el, diminețile, nopțile, visele, nu sunt decât nori întunecați, ceruri stinse, zile simple de decembrie...
Și totuși, el nu mai e el... Acum e schimbat: a devenit grav, complet străin, tăcut... pana și liniștea i-a pierit de pe chip! L-am văzut și am înțeles că privirea lui nu-mi mai aparține, zâmbetul nu-i mai înflorește pe chip când îl privesc, și râde pe neașteptate de lucruri care până acum nu-l făceau să râdă.
Nici măcar nu a încercat să îmi explice schimbarea lui; în câteva minute mi-a spus totul, dar fără cuvinte, fiindcă mi-a fost de ajuns o singură privire ca să înțeleg înstrăinarea: se uita, dar nu vroia să mă vadă. Din privirea lui rece am înțeles că nu mai e nimic de spus și că trebuie să înțeleg ceea ce mi se întâmplă, să nu îmi fac iluzii. Atunci mi-am dat seama că nu mă mai iubește și că situația nu se va schimba. Îi apăruse pe chip trufia și ochii lui îmi spuneau că eu sunt vinovată. Când mă privea în ochi, ciudat, avea alți ochi; gura lui nu mai era aceeași gură care îmi șoptise atâta timp te iubesc. Îi eram străină...
Brusc, nu mai vedeam un viitor alături de cel cu care aveam un trecut; vedeam totul altfel... Mă vedeam singură, în altă lume, lipsită de speranțe... Acum, plecarea lui o simt definitivă, fără întoarcere. Oare cum a putut să uite ceea ce până mai ieri însemna iubire? Absolutul ce ne lega pe amândoi s-a transformat într-o simplă tăcere... Și mă întreb: de ce mi s-a luat totul tocmai după ce mi s-a lăsat impresia că merit, în sfârșit, o bucurie? De ce a trebuit să pierd din nou? Și ce rost a avut toată această fericire, dacă în urma ei nu au rămas decât întrebări chinuitoare, derută, dezamăgire, atât de multă spaimă și sentimentul zădărniciei?