Imi beau cafeaua pana la fund.
Zatul ma atrage in adanc; o chemare spre o alta dimensiune.
“Adancul pe adanc cheama in glasul caderilor apelor”
imi suna un psalm usor in ureche.
Privirea-i pierduta si gandul cazut in adanc…
Si lacrimi cad din belsug pe masa, pe paine, pe zatul inca aburind al cafelei.
O alta cafea se naste.
A durerii de nepatruns…de neinteles
Plangi suflete, nimeni nu te vede…doar adancul din tine si adancul din El.
O sfanta revelatie imi clocoteste in piept.
Adancul de nepatruns al intelepciunii e Tatal
si glasul este Cuvantul lui Dumnezeu…e Fiul.
Apele …izvorul bunatatii si datatorul de viata …e Sfantul Duh.
Dar cine sunt eu sa fac teologie? te apuca rasul, sau mult mai bine zis plansul.
Cum bine spunea Eminescu: un mort frumos.
De ce nu putrezeste carnea pe mine de imputit ce sunt?
Adancul din mine zvacneste, spunandu-mi in agonie ca n-am murit inca.
Cum de sunt sensibil, in impietrirea mea vis a vis de Domnul?
Si totusi ploua…ploua adanc, cu lacrimi amare …
Dar nu le inteleg, doar simt cum ies din mine, din adancul meu atat de tainic .
Plang de se revarsa cafeaua pe masa…
Si nimeni nu stie, numai noi, Adancul din mine si Adancul din El.