punct

zborul îți înghite aripile
-îi spuneam-
pe tejgheaua din crâșmă depuse
câteva minute din viața mea.
am luat una introducându-i marginea
în perna buzelor.
gustul ei arămiu îmi pătrunse
în roziul limbii.
un grăunte de foc țâșni din celălalt capăt
vărsându-mi în intestine
o moarte suculentă,
ca atunci când deschizi o femeie.

aripile,
după ce le termini,
nu-ți mai cresc altele.
dar la ce bun să le ai? doar să le ai?
uite vezi
-îmi spunea el-
sunt unii care n-au zburat niciodată.
le fâlfâiau aripile în piept
ca un steag coborât la o moarte.
lasă că trăim pe lumea cealaltă
-spuneau ei-

capătul cu foc se terminase.
mi-am luat celelate minute de pe masă
și am ieșit în fluviul de aripi
de afară.
era cald. soarele mi se strecura prin gene
în piept dar nu rămase mult acolo.
se speriase de ceva.
un timp fu tăcere.
zbor mult în jurul meu,
câteva aripi care se odihneau...
zic să cobor dealul Copoului
dau să merg
dar nu pot.
în jurul meu nu mai zbura nimeni.
mă uit atent la ei uimit de lipsa aripilor.
o fată se opri lângă mine.
nici ea nu avea aripi.
se uită la mine,
îmi zâmbi, îmbujorându-se,
și apoi zbură.