Rătăcire


Ah, ce frumos este în parc,
Atât de frig și totuși bine
Am încercat să mă împac
Dar n-am putut să uit de tine…

Timpul se scurge mult prea lent
Melancolia-n mine taie,
Degeaba neg eu vehement,
În mine s-a aprins văpaie…

Mă macină încet, încet,
Lovindu-mă cu-a sa putere,
Mă strâng fără să scot vreun scâncet,
Degeba, nu mai simt durere…

Și-atunci când mă opresc din plânset,
Îmi amintesc ce-a fost odat’,
Când nu-mi înnăbușeam vreun râset,
Și nu eram înfrigurat…

Iar spiritu-mi era chiar liber,
Nu mă gândeam că-s efemer,
Și dragostea îmi era lider,
Acum, ce mai pot eu să sper?

Când demonii îmi trec prin suflet,
Și îngerii sunt toți căzuți,
O șoapta fină, e un tunet,
Ce amintește ce-ncrezuți,

Pot fi acei ce-ntâmplător,
Nu știu ce rele-n vorbe nasc,
Iar visurile ți-le omor,
Prin plictiseala ce o casc,

În urma lor se lasă gol…
Puținul ce-am avut mi-l strâng,
Aș fi vrut să nu mă scol,
Acum degeaba mai plâng…

C-a tale scumpe sentimente,
Sparte-s în mii de fragmente,
Privirile-ți sunt reticente,
Dojenile-ți sunt vehemente:

„Mai bine nu ne-am fi întâlnit,
Deși n-ai vrut, ai reușit,
Prea puternic m-ai rănit,
Ce-a fost frumos, s-a cam sfârșit…”

Amar, mi-ai spus atunci să-mi fie,
Amar mi-a fost când te-am lovit,
Mult mai amar decât ți-e ție,
Deși ai sufletul zdrobit…

Mi-e spiritul numai o rană,
Ce plânge cu lacrimi de sânge,
Mintea-mi a ajuns o stană,
Pentru ce-a putut a frânge…

Pierdut mă plimb în rătăcire,
Lipsit de ocrotiri deșarte,
Să-mi regăsesc din vechea fire
Descânt pentru această moarte…

Sper să-l găsesc cât mai curând,
Căci fără de a sa putere,
Întreg nu voi mai fi nicicând,
Înnebuni-voi de durere…

Amarnic trece o secundă,
Încet de parcă e un veac,
Când grijile-n mine abundă,
De-abia mai pot acum să zac…

Zadarnic visele-mi abundă,
Căci somnul nu vine oricând,
Apuc să dorm doar o secundă,
Pentru a mă trezii plângând…


Socol Ionuț