Să plecăm cât mai departe, acolo unde gândul abia poate pătrunde
Și apoi nu mai vede nimic. Doar umbra păsărilor fulguind
În Apenini sau în Apalași, sau în Pirinei, sau în Himalaya,
Să ne ducem în Umbria, în Bretania, în Languedoc, în Attica,
În Patagonia, în câmpia Gangelui, în deșertul Gobi, în stepa Nogai.
Să plecăm cât mai departe, căci această patrie trebuie părăsită,
Trebuie lăsat loc gol, câmp pârjolit, în voia vulturilor, în voia ciorilor,
În voia sorții. Pentru că nu se mai poate face nimic,
Pentru că totul e mlaștină, e noroi, e mâzgă, pentru că toate putrezesc
Să vină alții pentru o nouă întemeiere, pentru un nou descălecat,
Pentru că noi nu mai putem face nimic. Să vină ei să are, să semene,
Să pună grâu, să pună orz, să întemeieze orașe, să ridice biserici,
Să bată fierul, să bată arama, să curețe grajdurile, să ardă vitele moarte
Să înalțe rugi către Dumnezeu Cel-Fără-De-Început
Pentru că noi suntem din neamul lui Statu-Palmă,
Pentru că noi suntem din neamul lui Păcală, din neamul lui Prepeleac,
Pentru că nu mai avem niciun pic de vlagă, niciun pic de virtute
Să luăm cu noi doar bătrânii bolnavi și copiii,
Să luăm cu noi doar cele trebuincioase călătoriei
Câteva pâini și pești, haine de in și ulcioare cu apă
Să fugim din egiptul nostru, să traversăm Marea Roșie, să traversăm pustiul
Poate vom găsi o patrie potrivită.