Roman al formării personalității umane, înainte de toate, ,,Pădurea Spânzuraților” nu șochează, ci integrează imaginea școlului spânzurării în rânduri de o rară expresivitate. Dincolo de toate aspectele pe care critica a pus accent, important de menționat este că această scriere este una a subconștientului, dar un subconștient tocmai prin valoarea ideilor tainice. Numit de G. Călinescu ,,monografia incertitudinii chinuitoare” di de Eugen Lovinescu ,,Studiu metodic”, volumul din 1922 își dovedește valoarea încă de la apariție prin acordarea distincției ,,Marele Premiu al romanului”.
Nu tehnica aparte de scriere (circularitate, tablouri veridice, forță de expresie) dă nota caracteristică și nici măcar firul poveștii în sine. Destinul lui Apostol Bologa, ca înger al păcatului, este cheia întregii relatări. Aici păcatul este unul al conștiinței pe care omul din om îl impune din considerente de ordin factul – și nu moral. Faptele izvorăsc, chiar și în subsidiar, din moral.
Drumul eroului lui Rebreanu este unul al formării. Deși sub aspect formal, personalitatea lui Bologa se degradează, sub aspectul conștientizării faptelor se formează. Și nici o greșeală nu întrerupe acest proces, în pofida deselor dezabuzări. Finalul romanului este cel mai interesant. Prin lăsarea unei portițe, sufletul lui Apostol va rătăci. Repetiția triplă din final nu face decât să accentueze frământarea dintr-o altă lume. Care poate fi a conștiinței. Prin spânzurare este reîntregită o idee, nu însă esența spiritualității: împăcarea cu sine și acceptarea destinului.