de șapte ori câte șapte și iarăși îngână născătoarea amară e gura femeii murmurul nu alină sărutul nu tămăduiește copilul cuprins de febră nu-i mai simte mirosul încolăcit de brațele ca iedera rămasă inutil verde peste zvârcolire icnește încurajator printre brățări de țipete
imediat mă fac sănătos geme pântecelui amenințat sânilor resorbiți inimii desprinse demult dintre oasele trupului fulgere galbene traversează noaptea odăii el sigur și singur înțelege neputința alăturată propriei neputințe clandestinele spaime ce fac din respirație zgomot încearcă să expire prin pori să facă liniște pielea se îmbibă cu miros de frică
își ascunde fața în cărnița mirosind crud a lapte inspiră suferință exersează întreruperea bătăilor inimii aceste blestemate sonerii ale nopții degeaba refuzi să mai vezi când pleoapa se tot subțiază albul încearcă să stâmpere răzvrătirea dându-se drept mireasă de înger femeia cerșește fracțiunea de nepăsare suficientă să-și adune puterile risipite în carnea pământ vene rădăcini se strâng de refuz și nu e nimeni să întrebe de ce
se sfârtecă diminețile se destramă clopotul