L-am strîns tare în pumn,
să-i curgă tot sîngele,
toată viața...
îmi intrară unghiile în carne
și stîngeam fără încetare.
Durerea nu mă oprea
ci și mai puternic
simțeam nevoia
de a ucide neputința...
Am strîns
pînă ce sîngele meu
se contopi cu sîngele lui,
urletele mele
cu ale lui,
deznădejdile mele
prin deznădejdile lui
au trecut.
Mi-am mușcat limba
pentru a nu-i pronunța
numele.
Mi-am sfîșiat hainele
ca pînă și sudoarea
să-l acopere...
l-am lăsat, într-un tîrziu,
holcăind
în propria-i mizerie.
Clipe, ore, zile...
ani, poate.
Și abia atunci,
l-am văzut ridicîndu-se,
scuturîndu-și mîinile
și picioarele,
iar după un oftat scurt
se ridică și mă privi
în ochi cu uimire.
Tăcerea mea
pătrunse tăcerea lui,
suspinul lui,
suspinele mele...
Lacrimile ni se uscaseră
lăsînd doar o vagă urmă albă.
Ne-am îmbrățișat
de parcă nimic,
absolut nimic
nu ar fi fost
între noi.