La 21.01.1941 se năștea cel care avea să devină unul dintre oamenii cu adevărat mari ai secolelor al XX-lea și al XXI-lea. Un ARTIST în cel mai pur și mai nobil sens al cuvântului – Placido Domingo.
Tenorul absolut, actorul perfect. Artistul care debuta în muzica de operă la 18 ani în rolul Borsa din “Rigoletto” de Giuseppe Verdi iar la 20 de ani cu primul rol de anvergură – Alfredo Germont din “Traviata ”, tot de Verdi, pentru ca, aproximativ cu o lună și jumătate înainte de a împlini 67 de ani să debuteze la Metropolitan Opera din New York într-un rol al unui compozitor preclasic – Christoph Willibald Gluck: Oreste din opera “Ifigenia în Taurida” (scrisă în 1774). O voce strălucitoare, despre care, dacă nu știai că reprezintă un debut din 2007, puteai cu lejeritate spune că e o înregistrare de cel puțin douăzeci de ani. Dar, iată, longevitatea vocii și inteligența alegerii repertoriului și-au spus cuvântul în cazul lui Domingo. Iar o săptămână mai târziu coboară de pe scena Metropolitan în fosa aceluiași teatru pentru a dirija magistral opera “Romeo și Julieta” de Charles Gounod. O tehnică a dirijatului în care se regăsește bagheta celui care la origine rămâne totuși un tenor și, deci, înțelege foarte bine nevoile interpreților de pe scenă.
Un artist care, după ce a interpretat cu enorm succes, în toată lumea, 125 de roluri de tenor, își dorește ca ultimul rol din carieră (în 2009) să fie un debut ca bariton, în “Simon Boccanegra” de Giuseppe Verdi, la Berlin`s Staatsoper Unter den Linden – primul rol principal într-o operă pe scena berlineză.
Ca fidelă iubitoare a muzicii de opera și a tenorului Placido Domingo, ma plec cu respect și spun “LA MULÞI ANI!, Placido Domingo”, rugându-mă pentru longevitatea vocii sale, pentru a ne încânta și pe mai departe cu vocea sa atât de caldă, apropiindu-se de perfectiune și cu excelenta sa interpretare scenică. Pentru ca noi, cei care îl iubim, să putem plânge sau găsi fericirea desăvârșită în vocea lui.