Oameni buni, eu sunt familia mea!

Am caracterul bunicului,
Care a fost un om neserios.
Atât de neserios
Încât s-a gândit că nu ar strica
Să-mi moară în brațe
Undeva prin clasa a treia.

Am ochii mamei mele
Care i-a închis de câte ori s-a putut
Cu insistență și cu încăpățânare
Ca să nu vadă că ne iubește
Deși i-am cam stat în drum.

Am statura tatălui meu,
Aceea pe care o vedeam (mai rar) venind, de departe,
Și (mai des) plecând, de aproape.
Aceea pentru care eu eram mereu prea mică
Sau pentru care nu am fost nicicum.

Am, se pare, mâinile surorilor mele,
Acelea pe care le strângeam,
Să nu plângă,
Când ai noștri nu mai erau familia noastră,
Când noi ne întâlneam întâmplător în aceeași casă.

Am temerile copiilor mei,
Aceia care îmi vor semăna
Și care se vor teme, și ei,
Mai mult de genetică
Decât de hazard.

Eu sunt, deci, familia mea
Și încă încerc să mă țin laolaltă.