lumea-i o turmă de reni
hălăduind prin turba taigalei
după mușchi și licheni
să-și umple burțile goale
poetul e renul cel singuratic
ce duce în coarne
povara luminii stelei polare
unii-l ignoră
alții-l alungă
zvelt e tot timpul
și viața-i o fugă
el flăcări mănîncă
din turbă
și-atuncea cînd moare
în turmă-i o umbră
cu steaua polară în coarne
pînă-ntr-o zi cînd un ied
un alt singuratic ciudat
iese din turmă cu botul căscat
spre flacăra turbei
și umbrei îi fură steaua
s-o ducă el mai departe
și unii-l ignoră
și alții-l alungă...
că vor sau nu vor
pentru reni
e singura lumină prin noapte în tundră