Îmi plăcea derdelușul. În orașul meu, printre dealuri, toate străzile erau ideale pentru săniuș. Atunci nu aveam înțelegere, înțelepciune? E un cuvînt greu chiar pentru zilele noastre. Nu era aglomerația aceasta. Porneam în viteză, eram zeii pămîntului. Doar mamele stăteau îngrijorate ca pentru ultima descindere spre neant. Nu le înțelegeam disperările.

Azi, aceleași probleme. Noi părinți,spre elucidarea situației lor. Noi, cei ce încărunțim cu fiecare pedală. Copiii aceiași, doritori de atmosfere încinse. Nu-i înțelegem, ei nu ne înțeleg. Mulțime de mașini azi, ne înfioară prezențele. Zbierăm, țipăm, poate ne vor auzi în final.

Nu ziceam lucrurile acestea. Nu doream să le zic. Dar mama aceea, rămasă fără sentimente, în pustietatea exclamațiilor noastre. Durerea nu e doar fizică. Înghiți și o porți cu tine. Durerea pierderii e durerea desăvîrșită. Atunci A nu e A. Nimic nu e ceea ce știm. Răbufnesc sentimente. Îmi iau sabia, poate voi despica vorbe. Pentru cine? Pentru ce?

Simt în străfund neputința. E acolo, în orașul meu. Copil mă plimbam printre dealuri. Atunci mașinile nu comiteau crime.