Știu că n-o să mai poți citi acest mesaj.
Îl scriu totuși; o să-l citesc cu voce tare undeva într-un parc pustiu la marginea oceanului acestuia îndepărtat. Parcul în care odată ne plimbam până noaptea târziu și discutam atâtea, a rămas undeva foarte departe. Cine știe dacă mai există; ori o fi fost defrișat și acoperit cu asfalt și folosit pentru alte scopuri, cum ar fi construcția de șosele ori chiar de niște fabrici arătoase.
Ori, o să-l citesc într-o biserică; acolo mă voi simți destul de aproape de tine, astfel încât voi avea senzația că mă auzi chiar dacă vocea mea nu va răsuna sub bolțile pictate; doar ochii și gândul îți vor transmite acest din urmă mesaj.
Aveam planuri atât de mari, Nica! Doream să schimbăm lumea; energia și naivitatea vârstei îngemănate sinergic ne făceau să ne imaginăm ca niște adevărați eroi ai antichității porniți să înfrunte minotaurul sau chiar împotrivirea zeilor înfuriați de curajul lor.
În iarna aceea cumplită când am plecat la practică la Valea Călugărească voiam să întoarcem curgerea Doftanei. Mai ții minte? De ce să curgă apa aceasta de la deal spre vale? Să o facem să curgă din aval spre amonte și să inunde celulele infecte și reci în care atâtea suflete au suferit sau din care au părăsit această lume, chiar.
Sau planul grandios din vara anului când a murit Stalin iar noi am plâns de supărare ca doi copii proști, de a demonta piesă cu piesă fabrica de bicromat de la Târnăveni și a o expedia în cosmos, acolo unde gustul acrișor-amărui al sării blestemate să nu mai poată atinge limba cuiva și să-i scurteze nasul, să-i scurteze zilele și să-i îngălbenească ochii, ca pe aceia ai unui cadavru.
Îl mai ții minte pe baciul Iosif de la filtre? Tu mi-ai atras atenția: „Ãsta nu o mai duce mult. Uită-te puțin la el; nu mai are dinți deloc, nasul îi e ros iar ochii i s-au îngălbenit și i s-au albit ca unui pește fiert!” Într-adevăr, bietul filtrar a murit în mai. Când ne-am întors din vacanță nu l-am mai găsit. Am plâns amândoi după Iosif și am întocmit planul acela demolator.
Nu ne-am putut bucura pe deplin de prietenia noastră: Erai sufletul de care aveam nevoie, furișat într-un trup pe care nu mi-l doream. Poate că și tu ai simțit la fel despre mine. Nu ne-am sărutat niciodată, chiar dacă uneori colegele ne priveau bănuitor când ne întorceam din lungile noastre plimbări prin „Parcul Prefecturii” seara târziu, uneori mult după ora stingerii la internat.
Bineînțeles că îi desființam pe toți profesorii; pe Ungureanu, pe Cosoveanu, pe Botezatu, pe Diaconescu- STAS, pe ceilalți. Singurul la care nu am atentat era domnul profesor Ion Olteanu, de matematică.
Baronul ne atrăgea admirația amândurora, nu doar pentru impecabilele sale rezolvări date problemelor complicate dar și datorită faptului că se însurase cu fiica celei mai bogate familii din oraș, contrar voinței părinților fetei.
Iulia era o artistă fină, o doamnă; știam toți asta. Scria poeme de dragoste care ne atingeau la suflet și povestiri interesante; multe dintre ele după întâmplări adevărate din istoria propriei familii, vechi și atât de înstărite, din istoria căreia nu au lipsit evenimentele picante, tragice chiar, uneori.
Ei, dar toate acelea se întâmplaseră înainte de război, demult, când încă familiile bogate își puteau permite să refuze oferta de cerere în căsătorie a unui profesor de matematică pentru fiica lor. Între timp lucrurile s-au schimbat și profesorul nostru susținea întreaga familie cum putea; din salariul său mizerabil de profesor de liceu, cu origine socială nesănătoasă.
De ce oare îmi amintesc doar de întâmplări mai stranii, mai neobișnuite, din anii aceia frumoși ai prieteniei noastre? Din cele mai multe desprind acum tăria ta sufletească, tăria caracterului tău. „Tu trebuia să te fi născut băiat, Nica!” ți-am spus atunci când doar sprijinul tău m-a scos din încurcătura cu Librăria Cartea Rusă.
Eu nu ți-am putut oferi prea multe în schimb; nici nu am avut ocazia.
Poate atunci la Târnava, la plajă. Costumele de baie rudimentare mai mult atârnau pe noi decât să ne acopere. Cei doi vlăjgani de la „Teoretic” au început să râdă pe seama ta. „Uite-o băi și pe asta! Parcă poartă un sac pe umărul drept, atâta e de strâmbă.” . „Da băi și uite ce față are! Falca îi e umflată într-o parte; parcă are oreion! Ori o fi pleznit-o careva peste obraz noaptea, la înghesuială? Ha, ha, ha!”
Am sărit la ei, am luat bătaie, m-au umplut de sânge; tu m-ai îngrijit și m-ai ajutat să ajung la internat. „Nu trebuia să faci asta pentru mine! Sunt obișnuită cu bădărăniile băieților.” și mi-ai zâmbit cald cu fața ta, într-adevăr strâmbă puțin. Ochii tăi însă nu mă mințeau. Căldura lor era una adevărată și fără să-mi fi spus vreodată, știam că pot avea încredere în ei.
Uite, acum e aproape de miezul nopții aici pe coasta americană a Pacificului; în Romania e deja mâine, aproape ora zece dimineața.
La ora zece ne-am întâlnit, după mulți ani, într-o sală de lectură a Bibliotecii Centrale din Politehnica Bucureșteană. Îmi pregăteam examenul la Chimie-Fizică și în pauzele de studiu, pentru relaxare, mai scriam câte o pagină, două la prima mea încercare literară mai importantă. „Bârlogul Lupilor” era scris până aproape la jumătate.
Tu terminaseși facultatea de vre-o trei ani deja și lucrai în Politehnică. Eu, întârziat, intrat în producție după absolvirea școlii tehnice, urmam aceeași specialitate la cursurile fără fregvență.
Ne-am îmbrățișat cu drag. Nici nu te-ai desprins din îmbrîțișarea mea că ți-am și mărturisit la ce lucrez. „Bravo, bravo! Pot să citesc și eu?”
Două ore și jumătate nu ți-ai dezlipit ochii de pe manuscris. Citeai cu fața concentrată, încruntată, cu fălcile strânse. Falca aceea mai umflată parcă, tremura sau avea un spasm care îmi accentua emoția și nerăbdarea să aflu care e părerea ta. Erai prima și singura persoană căruia îi dădusem manuscrisul să-l vadă.
La sfârșit m-ai privit cu ochii tăi buni direct în ochii emoționați și după o scurtă pauză mi-ai spus:
„Vrei să cunoști părerea mea sinceră?” Nici nu ai mai așteptat să confirm sau să refuz. „Nu-mi place. Abordezi un subiect pe care nu îl cunoști suficient de bine și pe care nici nu îl simți. Pare ceva artificial, gol, fără sufletul tău. În plus, nu prea stai bine nici cu gramatica. Eu cred că ar trebui să renunți complet să continui această lucrare. Fă o pauză, îmbunătățește-ți gramatica și dacă altfel nu poți, începe o altă lucrare, pe o temă pe care o stăpânești. Hei, că trebuie să plec. Am ore la două în amfiteatru. Dacă ai timp poți veni și tu. Te pup!”
Ai plecat grăbită. Am rămas imobilizat ca o mumie, înfășurat în straiele reci ale concluziilor tale. Ochii mi se scăldau în lacrimi care nu voiau să coboare de sub pleoape. Alte două ore am rămas cu mine însumi; apoi am început să citesc manuscrisul de la capăt. Da. Nici mie nu-mi mai plăcea.
L-am luat și l-am aruncat cu dosar cu tot la cutia de gunoi a sălii de lectură.
Așa am ucis o lucrare care până la urmă sunt sigur, m-ar fi ucis ea pe mine dacă reușeam să o termin și m-aș fi străduit să o public atunci.
Am trecut pe la auditoriul mare unde mi-ai spus ca aveai orele sperând să te mai găsesc, să mai stăm de vorbă.
După ce m-am despărțit atât de brusc de lucrarea pe care o crescusem în suflet aproape un an, simțeam nevoia de a mă destăinui unui suflet apropiat, de a mă elibera de povara eșecului care acum creștea parcă și mai greu pe umerii mei.
Voiam să te mai întreb și despre cariera ta care începuse strălucit la una dintre catedrele cele mai importante ale facultății, despre viața ta în general.
Nu te-am mai găsit. Amfiteatrul pustiu accentua singurătatea, golul din sufletul meu chinuit. Mai bine că nu te-am găsit. Cine știe ce aberații ți-aș fi debitat în dezamăgirea mea. Nici examenul la chimie-fizică nu l-am mai luat în sesiunea aceea.
Eram mari acum; nu mai eram copiii din urmă cu opt-nouă ani.
Îndemnul tău de a-mi ameliora gramatica mi-a rămas în minte ca un ordin și un an întreg după aceea nu am mai scris nimic. Când am reînceput să scriu, lucrările arătau cu totul altfel. Aș fi vrut să mai recitesc odată vechiul manuscris care nu ți-a plăcut dar „Bârlogul Fiarelor” era deja moartă, depășită; ca și etapa respectivă din viața mea.
Afară a început să sufle un vânt ușor; o melodie printre crengile ca un moț în creștetul palmierului din stradă. Fereastra e deschisă; mă cuprinde o senzație de răcoare. Caut în sertarul cu corespondențe scrisoarea pe care mi-ai trimis-o zece ani mai târziu, prin 1974, imediat după ce începuse infamul proces intentat grupului de ingineri de la petrochimia din Pitești, în care fusesem cuprins și eu.
Îmi aminteam acum uite, după treizeci de ani, o frază de încurajare într-un mesaj scurt trimis printr-o studentă care sosise în practică la Combinat.
„Am citit puțin din apărarea voastră. Teoria cu alunecarea plăcilor de oțel pe grinzile din lemn mi se pare că explică destul de bine fenomenul incriminat. Ai nevoie însă de poziția unei autorități în materie, care să accepte să depună mărturie în proces. Þi-l recomand pe profesorul Fulger de la facultatea de specialitate din Brașov. Îl cunosc și ai alăturat un bilet pentru el, din partea mea. Dacă te hotărăști să apelezi la el dă-i biletul.”
Și iată acum fraza care mi-a dat puterea să înfrunt ignoranța și reaua voință a anchetatorilor: „Prietene, dacă te știi nevinovat și ești convins de buna ta credință, luptă până la ultima instanță pentru a-ți dovedi nevinovăția! Adevărul va triunfa. Îți stau alături. Ana Z.”
Vestea plecării tale atât de neașteptate m-a șocat și m-a întristat peaste măsură.
Nu puteam crede. Cornel Rusu m-a sunat într-o seară. Eram într-o delegație la Leipzig. În România era noaptea târziu și așa cum îi era obiceiul, după câteva pahare cu tărie și cu durerea în suflet, Cornel avea chef de vorbă. La un moment dat în timp ce îmi povestea despre tine l-a podidit plânsul. Cred că în seara aceea, de supărare depășise măsura cu alcoolul și căzuse într-o stare de melancolie irepresibilă.
Înainte de a reașeza la locul lor mesajele, scrisorile tale, le-am recitit pe toate. Te redescopeream încă odată, așa cum o făceam de fiecare dată când îmi aruncam ochii printre ele; odată la câțiva ani doar, din păcate.
De afară, în răcoarea nopții de primăvară simțeam parfumul discret al azaleelor care înfloriseră de curând. Faptul că am recunoscut mirosul lor atât de ușor, fără să mă impresioneze ca de atâtea ori altădată, m-a dus la gândul că uite, m-am obișnuit prin locurile acestea; nu le mai simt ca pe un meleag străin; mi-au intrat în ființă, așa cum altădată dealurile cu vii din jurul Târnăvenilor sau mucegaiul pivnițelor adânci și vechi de sub școala noastră îmi erau o a doua natură.
Noaptea te-am visat. Se făcea că eram la o ceremonie de pomenire. Un preot îmbrăcat în odăjdii aurii cânta niște melodii triste și ne stropea pe cei din asistență cu un buchet de crenguțe de busuioc pe care le înmuia din când în când într-o găleată din argint, plină cu apă sfințită.
„Se împlinește un secol de când a trecut la Domnul roaba Sa, Nica Z. Cel de sus să o ierte și să o odihnească în pace pentru secolele ce vor veni. Doamne miluiește, Doamne miluiește, Doamne miluiește!”
Hei, m-am întrebat. Cum un secol? Automat m-am uitat la mine. Eram un bătrân scheletic cu o barbă albă, lungă, ce îmi atârna până la pământ. Oi fi.....mai știi, mi-am zis în sine.
În fața preotului, pe o măsuță era așezată o păpusă ca o fetiță cu fața tristă. Avea părul întins, șaten șters, un umăr mai coborât decât celălalt și la fel, o față asimetrică; obrazul și falca stângă erau mai mari decât perechile lor de pe partea dreaptă.
Ochii albaștri spălăciți aveau însă în ei o căldură pe care o cunoșteam, o iubeam.
„E Nica, e Nica, mi-am zis și am început să cânt alături de preotul îmbrăcat în odăjdiile aurii:
Pe Mureș și pe Târnavă
Nu-i fată să-mi fie dragă;
Numai pe Târnava Mică
Mi-am găsit o ibovnică.....
Ni s-au alăturat Nicu, Viorel, Cornel, Cotora, Bota, Solomon, Wechsler, Popa, Remus, Ion, Diker, Aurel. În curând eram aproape toți din corul școlii și am continuat să cântăm împreună până seara. Cornelia stătea supărată într-un colț; ea nu cânta cu noi.
Păpușa tristă a sărit de pe masa din fața preotului și ni s-a alăturat cu o voce pițigăiată, falsă. Așa mi-am închipuit întreaga viață că trebuie să sune vocea unei ființe chinuite.
M-a trezit răcoarea umedă a zorilor. Am închis fereastra și m-am întins din nou, să mă trezesc de-a binelea.
Am recitit manuscrisul acestui ultim mesaj pe care intenționez să ți-l trimit și l-am corectat pe ici pe colo. L-am introdus în computer.
Am tipărit un exemplar pe care o să-l iau să ți-l citesc spre seară la malul Oceanului Pacific. Fila de hârtie o voi rupe apoi în zeci de bucățele pe care le voi arunca în valurile mereu mișcătoare.
Întregul mesaj îl voi atașa diseară și îl voi transmite prin poșta electronică pentru a fi publicat pe siturile literare la care colaborez. Va apare duminică dimineața.
Mesajul acesta va ajunge la tine până la urmă; indiferent unde ai fi!
Prin vocea mea citindu-l la malul mării, plutind pe valurile albastre, ori zburând pe infinitele căi ale semnalelor electromagnetice.
În cel mai rău caz prietena mea dragă, dacă mai ai puțină răbdare, ți-l voi duce personal, nu peste prea multă vreme.

Dan David, Los Angeles, Martie-09-2006.