Eu sunt…Nu știu cine sunt…Mă pierd in mine orbit de lumină…Tremur…Mi-e frig…Mi-e frică…Mi-e frica de mine...de toamnă...de ploaie...de frunze moarte… Mi-e dor să fiu fericit,mi-e dor sa zâmbesc…mi-e dor de…viață…M-ascund printre ramurile viselor pe care nici măcar nu le mai cunosc...Voi astepta…mereu aștept…Mi se va spulbera cenușa în privirea cerului invătând sa trăiesc…Sunt un străin…De unde vin? Privește…Sunt trist…Eu vin din lumea creața dincolo de zare.Demult...aici...la marginea vieții...nu mai trăiesc în timp… Singuratatea mă-nconjoară,iar intunericul mă strânge la pieptul lui pentru a nu-mi mai da drumul niciodată…Liniștea mă oprește să mai simt…Eu sunt nimic și sunt totul…Privind in jur...parcă mă regăsesc în umbrele mele călcate de ceilalți...în cuvintele triste pe care am uitat să le rostesc...în lacrimile neplânse… Acum fug doar de mine însămi…Omul de ieri a murit în cel de azi...cel de azi moare în cel de mâine…Am risipit timpul sau timpul m-a risipit pe mine?Dacă am ochii deschisi de ce pașesc în intuneric????