Plouă... Picăturile de apă ce se izbesc cu putere de geamul înghețat îmi cutremură liniștea. Natura, plânge, omenirea întreagă plânge. Totul în juru-mi e pustiu, sufletul mi-e gol, totul se prăbușește, e atât de diferit acum. Oof! Doamne! Ce bine era cândva! De ce mi l-ai luat acum, tu ai vrut să ne cunoaștem și tot tu ne-ai despărțot... n-am să pot uita vreodată acea privire blândă, acei ochi cuprinzători... zâmbetul ce mă împăca de fiecare dată.
Cât de bine era atunci, iar acum... Acum ce mai am? Nu mai am nimic! Poate doar un vis, o speranță și nici atât... E doar o fantomă ce mereu îmi e alături, ce nu mă lasă să merg mai departe. M-am blocat într-o lume mizeră, într-un mediu auster. De-aș fi putut fi și eu cu el acum... Pe mine de ce m-ai lăsat aici? De ce? Ai vrut să fiu singură, să mă chinui... și ai reușit, acum nu mai sunt nimic sau poate că mai sunt amintirea lui, dar degeaba pentru că EL a fost!
Întunericul mă apasă, nu mai văd nimic în jurul meu.... De ce, Doamne? Ce vrei să-mi demonstrezi?Că am greșit? Tu ai greșit! Doar tu pentru că ne-ai despărțit, eu sunt aici, dar EL unde e??
- Nu mai are rost, ai suferit destul!
Nu pot să văd nimic... De ce îmi vorbești? Ce vrei de la mine? Nu m-ai chinuit destul?
Nu-ți ajunge? Știi bine că mă doare să-l aud , iar tu vrei doar să mă distrugi...
- Te distrugi singură. Eu nu mai sunt lângă tine dar exist în gândul tău...
- Nu! Nu mă interesează... Am nevoie de tine! De ce nu mă înțelegi? Fără tine sunt un nimeni, n-am sens. Am nevoie de tine...
- Nu ai nevoie de mine, ci doar să te descoperi pe tine. Știu că încă ești un copil, nu te-ai maturizat îndeajuns de mult să poți înțelege asta...
- Te simt... Ești atât de aproape și parcă totuși atât de departe, ești doar un vis.
- Nu-s vis, iubito. Sunt doar subconștientul tău, tu mereu mă chemi, iar eu vin și te veghez, niciodată nu te-am părăsit, mereu am fost alături de tine. Îți amintești? Așa cum ți-am promis...
- Oof! Da, oare cum aș putea uita? Abia ne cunoscusem, iar tu mi-ai spus că mă iubești, eu am crezut că doar mă minți și nu te-am luat în serios dar tu nu glumeai... Sentimentele tale erau reale. Mi-ai dăruit medalionul, pe care îl port mereu și mi-ai promis că el va crea întotdeauna legătura între noi, indiferent unde am fi că mereu vei rămâne lângă mine, doar noi doi și luna. Noi doi... cât de îndepărtat sună.
- Poate pentru tine, totul încă există, nimic nu s-a terminat, dragostea noastră nu se va sfârși niciodată.
- Cum poți spune că nu se va sfârși? Ea deja s-a sfârșit, am rămas doar eu... eu și suferința mea. Degeaba dacă tu nu ești lângă mine să împărțim împreună tot. Da, eu te iubesc, dar pe mine cine mă iubește?
- Eu!
- Tu? Mă faci să râd... Cum tu? Tu ești doar un spirit... un înger rătăcit în vâltoarea destinului, un copil ce-și caută drumul; un drum pe care demult l-ai pierdut...
- N-am pierdut nimic, poate doar încrederea și visele tale, nimic mai mult. Eu sunt același doar tu nu vezi asta.
- Ce să văd? Tocmai, că nu am ce să văd... Eu nu te pot vedea....
- Nu, dar mă simți, și e de ajuns.
Un fior mi-a străbătut întregul corp... Un vânt rece m-a lovit, nu-mi mai simt trupul... parcă plutesc, e atât de bine și parcă înfricoșător. Nu mai simt nimic în jurul meu... plutesc în infinit, sunt la mâna destinului. Oare am devenit și eu doar un spirit? Deschid larg ochii, încerc să văd ceva, dar în fața-mi totu-i negru... mult prea negru, nu pot distinge nimic. Din când în când mai simt rafale de vânt ce mă lovesc.
- Nu-i mai bine acum?
- Dar unde ești? Vreau să te văd...
- Sunt lângă tine, așa cum ți-am promis.
- Vreau să te simt! Strânge-mă în brațe, vreau să știu că ești lângă mine.
- Ești rece... mult prea rece. Oare așa e și sufletul tău?
- De ce spui asta? În sufletul meu, știi bine ești doar tu.
- Bine....
- Te iubesc
Caaaaaaaaad! Nu mai am nicio putere nu pot să mă opun! Unde cad? Unde mă duc? Tu, copile, vino lângă mine, ai grijă de mine! Nu mă auzi? De ce nu mă auzi? Vino te rog.... Mă prăbușesc cu putere.... gravitația a pus stăpânire asupra mea... gata! Aici totul s-a terminat! Trupul mi se izbește cu putere de ciment, nu mă mai pot mișsca, sunt țintuită la pământ... Deschid ochii:
- Săraca, știam că îi este greu, dar nu credeam că va face asta. Dar poate că acum îi este mai bine, e lângă el, vor fi împreună mereu, așa cum au jurat cândva.
De ce „săraca”? Ce am făcut? Nu înțeleg de ce mă văd pe mine? Cum e posibil așa ceva? Nu, nu se poate asta! Dar eu sunt... Eu sunt cea care zace pe mormântul lui...
- Cred că a vrut să ne arate că lângă el trebuia să rămână... Dar cum a ajuns la mormântul lui? Ce s-a întâmplat? Cum a murit?
- Nu știu... nimeni nu știe nimic, au găsit paznicii de dimineață aici și au recunoscut-o și i-au sunat pe părinții ei... Dar ei au zis că nu au auzit absolut nimic azinoapte... Uită-te la ea, e plecată în cămașă de noapte, desculță... Oare cum a ajuns aici singură, în miez de noapte? Oricum nu e moartă de mult timp... Trupul ei încă era cald când au găsit-o. Și au mai găsit ceva lângă ea....
- Ce anume?
- Uite, asta! Pandativul ăsta îl primise de la el la scurt timp după ce s-au cunoscut, îl purta mereu, dar când a murit el, l-a lăsat la el în mormânt pentru că a crezut că o s-o facă să sufere mai tare și în plus spunea mereu că el nu și-a respectat promisiunea de a fi mereu cu ea. El i-a demostrat contrariul acum, uite, acum vor rămâne împreună pe veci, doar două suflete pereche, aceași inimă, același gând. Odihnească-se în pace!
Asta ai vrut să-mi demonstrezi,nu? Că pot fi ca tine? Uite-mă! Acum sunt ca tine, suntem amândoi doi îngeri pierduți. Vinooooo! Acum putem fi amândoi pe veci, doar tu și eu...