pe porțile timpului am gravat
foamea, poemul de grație-
lapte dulce-n copilul acoperit
de sânul de sete sculptat-
am încrustat emoția ca un elogiu,
ca o tandrețe prelinsă
în ocean
dantela memoriei a eșuat
să convingă fratele
să aștepte bătrânețea...
s-a exilat, s-a extras
dintre patru pereți,
a urcat efemer la ceruri
transformat în voaluri
feerice...
mă rog la mii de stele,
transparente, vorace,
îmi rețin suflul,
aud cum te leagană,
cum te așează
cu brațe de vată,
pe celălalt mal
al fluviului desemnat...