Nu-mi știi zâmbetul când văd un copil frumos alergând pe stradă sau un puiandru de câine lingând mâinile stăpânului. Nu-mi știi nopțile când mă plimb tăcută sub lumina întunericului, adunând clipe pentru mai târziu. Nu-mi știi palmele frământând hârtii ce nu vor să stea la locul lor.


De fapt, ce știi tu despre mine? Mă vezi, poate, mergând, lucrând sau iubind, visând o secundă sau dormind, dar n-ai idee ce se petrece înlăuntrul ușilor.


Nu știi cum îmi înghit pumnii plângând de disperare și nici cum toate în mine amuțesc brusc când nu înțeleg un cuvânt. Cum se rup toate punțile și rămân pustie în mijlocul unei lumi deșarte și fără noimă când nu aud ceea ce spun ceilalți. Cum vreau să mă eliberez de neputință, dar ea se adună în mine minut cu minut, piatră cu piatră, astupând toate ieșirile, zidindu-mă de oamenii din jur.


Habar nu ai... Mă rog, durerile și monștrii ni le purtăm singuri. Cu atât mai mult, în tăcerea care se lasă în fiecare zi peste lumea care vuiește, sunt singură.