într-un fel am devenit contemporani cu toate plecările
trenurile sunt pline de oameni care nu știu încotro se îndreaptă
sau de oameni care se îndreaptă nepăsători spre niciunde
la capătul liniei e viața ta spartă ca o anvelopă veche
hurducăind peste nopțile cu insomnii rotunjite ca niște morminte

nici poemul acesta nu stă în tine. alunecă ușor fără nici o urmă și fără nici un coeficient de frecare. legile fizicii mă fascinează uneori îmi vine să caut magnetul din sufletul tău și să-l dau unui univers inventat să-l înghită.

nu iese nimic din spital. ambulanțele aduc oameni ca noi de peste tot. nu-i recunosc niciodată când deschid ochii și devin verticali. în perfuziile lor atârnă arterele mele adevărate prin care le împrumut pe termen neliminat viața mea.

soarta se repetă. devine plictisitoare. aceleași trucuri cu trădări mărunte cu jonglerii printre bile albe și bile negre. aceleași sicrie de brad cu mânere aurii. nimic nou de la primul nostru sărut. aceeași irosire în toate.