Poate am plecat in confuz, poate ca toate jocurile de salcie plangatoare s-au desfacut si n-a mai ramas decat visul sticlei de vin desfacute sub ea, si poate ca totul nu e decat banalul azi.
As vrea sa stiu ca universul e al nostru, ca sperantele mai au putere sa mai razbata pana la noi. Ma invalui in dilemele unei dimineti si poate ca ma ascund ca sa nu ma mai vezi in zdrente si pictata-n acuarele.Dar poate ca la urma urmei are vreun sens sa stau aici si sa privesc valurile si cascada fumeganda a gandurilor tale si poate ca ni se va mai desprinde o frunza din parul despletit si poate ca vom mai incerca sa ne ascutim simturile si sa ne cream imaginea iubirii.Dar poate..ramane semnul de intrebare si mai ramane timpul si iubirea si ura si distanta si indiferenta si totul intr-o singura clipa si universul cu fraiele lui de armasar neimblanzit si jocul ielelor pe pamantul ars si vacanta de vara fara sfarsit a celor ce inca mai viseaza.
Stiu, e vina mea ca inca mai cred in tot ce poate altul n-ar mai crede si nu stiu de ce, dar totul nu se reduce la fiinta mea. Dar poate ca ma insel si aparentele fiintei mele pe care tot incerc s-o ascund ies in sfarsit la suprafata si totul sau nimicul se reduce dintr-o data la nevoia de a fi, nevoie care ar putea fi interpretata ca o ofranda adusa proprii mandrii si orgoliului caracteristic, dar…dar si iarasi dar…nu ma pot lipsi de tine. Te tin in gand si totusi, dar…in dar n-am primit prea multe si inca astept sa descopar ca miracolul nu dureaza prea mult si ce sa fac sa nu ma mai intreb daca nu cumva m-am ratacit intr-un basm si acum se va narui peste mine castelul de nisip pe care l-am construit cu ajutorul unui clovn pe care l-am platit cu vise la ora si care n-ar fi zis niciodata ca ceea ce construia ar fi fost un castel ci mai degraaba o inchisoare a vietii, acoperita cu iedera, cu mucegai, cu cioburi de ceea ce numim noi…in toate fericirile si-n toate urile exista ceva care ne face sa ne gandim la forme, la abstractiunea idioata a sentimentelor . Si-n cele din urma descoperim ca nu mai suntem noi, ca forma nu mai are forma si continutul a fost golit intr-un pahar care s-a spart si ca aburii betiei pe care-i intretinusem pana atunci din vise s-au risipit si n-a mai ramas decat foaia scrisa a unei existente.