stau cu sufletul rezemat de propriile-mi gânduri și-o amorțeală dulce ca uitarea în taină mă cuprinde. din adâncuri încerc cu greu să scot inelul simțirii amețit de-ndoială. în cel mai pur extaz, ridic paharul de liniște în care-am dizolvat emoții ancestrale.

și mă simt în continuare atât de inutil... la țărmul inimii, valul de sânge lovește mânios, iar tot ce e palpabil îmi pare atât de nou și ciudat...

uite, de exemplu, frunza aceasta galbenă, și cerul acesta senin, și soarele acesta cu dinți de lumină, de unde-s? care-i destinul lor?

sunt exilat pe țărmul uitării, în barca îngustă a solitudinii îmi transport lâncedele gânduri.

parcă aș fi într-o incertă mare, nici caldă, nici rece și mă zbat între contrarii: între bucurie și tristețe, între lacrimă și zâmbet, între cunoaștere și ignoranță.

par neliniștit din cauza prea marii liniști, a acestei abstracte liniști ce mă-nconjoară.

sunt obosit de lucruri și de mine însumi, în stare latentă-s diluviile sentimentale.

și stau în continuare cu sufletul rezemat de propriile-mi gânduri și-o amorțeală dulce ca uitarea în taină mă cuprinde.