Titu, îti scriu cu mare gràbire pentru cà nu am loc de stat si mà aflu tocmai într-o garà. N-am nici un cuvînt potrivit la îndemînà, de aceea îti scriu razna si de-a dreptul. Trenul àsta lenes urmeazà sà plece în zece minute, dar, dupà calculele mele, dacà pleacà într-o orà, sînt un om fàcut. Si-acum, hai sà-ti spun hodoronc-troncul : bàtrîne, pe mine m-a acuzat odatà cineva, crezînd cà îmi face un compliment, cum cà as fi risipitor si generos cu metaforele mele si cum cà mi-as putea pierde pretioasele poezii din buzunar ca pe niste nimicuri. Cum îsi poate cineva imagina cà un poet si-ar putea pierde o poezie ? Iti pierzi numai prostiile sau numai aspiratia spre poezie - dacà poezia este adevàratà, ea nu se pierde, revine obsesiv pînà cînd, în fine, se scrie ea singurà pe sine, iar, dacà nu este adevàratà, ce dracului sà pierzi ?
Dacà cumva existà profesionalism pînà si în poezie, care e singura profesie fàrà de profesie, hai, lasà-mà sà-ti spun ce mi s-a întîmplat într-un caz care ar putea sà fie exemplar prin pozitiv sau negativ totodatà ("la Nu si la Da are foile rupte", ti-aduci aminte ce vers nemaipomenit am scris altàdatà, si, în genere, dacà n-as fi îngîmfat acuma, crezi cà as putea sà te fac sà mà crezi ?). Dar uite cum se leagà treaba : cînd eram eu de vreo saisprezece spre vreo douàzeci de ani, ca tot blegul care crede cà ochii sînt fàcuti pentru a privi cu ei si nu pentru a descifra cu ei, am vàzut si eu zburînd o pasàre albà si firesc, am crezut cà am vàzut zburînd o pasàre albà. Vreo douà-trei nopti m-am tot gîndit eu la pasàrea aia albà care zbura tocmai cînd era pasàre.
Deodatà, mi-am zis : ce mà tot mai mir eu de o pasàre care e albà si culmea, mai si zboarà chiar prin aer ? Mi-am zis atunci : precis cà o sà-mi fac un palat pe aripa ei, un palat cu turle si crenele, pe aripa unei pàsàri albe, cînd zboarà. N-am fost curat la suflet cà m-am bucurat prea mult de ceea ce am gîndit. Cum sà te bucuri de ceea ce este frumos cînd ceea ce este frumos nu îngînà frumosul, si este tocmai el însusi frumosul ? Mai tîrziu, spre onorabila vîrstà de vreo 25 spre 35 de ani, iar mi-a venit în minte imaginea acelei pàsàri albe care zburase atît de intens, încît sà o observ si eu ! Si-atunci mi-am zis : dà-o-ncolo de pasàre, mi-am zis, si cu castelul ei de pe aripà cu tot ! Si-atunci, i-am fàcut o gaurà în aripà ca sà mà strecor linistit de jos în sus si de sus în jos cu raza de la stele spre pàmînt. Prilej cu care am scris o neîndemînaticà poezie numità Clepsidra, care începea cu un vers, continua cu al doilea, dupà care continua cu al treilea si cu al patrulea, dupà care continua cu al patrulea, cu al treilea, cu al doilea si, în fine, cu primul.
Mai tîrziu, spre respectabila vîrstà de vreo 40 si un pic de ani, mi-am pus întrebarea : de cînd poetii dau la strung cuvintele de le fac sà rimeze atît de urît între ele sau sensurile sà se reia de la sfîrsit pînà la început ?
Mi s-a fàcut milà de mine, dupà care am considerat sentimentul milei ca cel mai jegos sentiment uman. Mi-am zis : ce pisica Penelopei, sà mà tin eu ca scaiul de cuvinte în loc ca scaiul cuvintelor sà se tinà dupà mine si eu sà le repudiez din cînd în cînd ? Dar sà vezi si dumneata, dragà Titu, ce a dracului e treaba asta a poeziei si a adevàrului si dacà nu cumva existà doar poezia si adevàrul este son chevalier servant. Bàtrîne, am vàzut o muiere cu càrare la mijloc si cu pletele pînà la genunchi. Si-atunci ce crezi cà m-am trezit vorbindu-i de unul singur : Domnisoarà, atunci cînd mergeti parcà ati càlca pe o aripà de pasàre, de-asta mi se ràsucesc toate în orizont ! Muza s-a uitat la mine curioasà ca la un indigen, iar eu, si mai curios, ca Stendhal, m-am uitat la mine însumi într-o oglindà. Toti cei vii nu aveau dreptate, în afarà de oglindà.
Acum, iartà-mà cà gràbesc si scurtez scrisul, îmi pare cà fluierà trenul a plecare si trebuie sà mà catàr pe scarà. Trenul meu pleacà spre un loc cunoscut, natal. Tocmai asta voiam sa-ti spun, cà trenul poeziei tale pleacà spre un teritoriu necunoscut. Nu te speria, astea sînt simptome tipice, pe care ti le pot spune, cà mi le-au spus si mie altii si pe unele le-am tràit chiar eu. La început, o sà-ti faci si tu, ca si mine, casà pe o aripà, dupà care si tu, neabàtut, o sà-i smulgi toate penele rînd pe rînd si, în chip predestinat, cînd o vei vedea pe Veronica, vei urla disperat cà ea este pe aripa pàsàrii, iar tu fusesesi pe ici, pe colo.

Din garà de la Leordeni, Nichita