Ce de mai taci de-o veșnicie încoace... Și ceața asta care-mi arde ochii... și tu, ca toate depărtările neostoite... și toamna asta ca o monotonie... și eu, ca iasca într-o lume plină de pustiuri... mu priviri întâlnesc, ci doar senzația de fântâni nesleite de veacuri în majoritatea ochiilor ce-mi ies în cale... Până și copiii, altădată zâmbet și joc par niște păpuși fără vlagă... vremea sau vremurile or fi de vină?
Și iar tu, tăcerea mea de departe... sufletul meu pârjolit... mai exact jumătatea aia de suflet ce-mi erai, ce-ți eram... locul nostru comun de iubire, azi smuls dintre noi de aceleași fântâni nesleite - ochi înfometați de senzații, ochi vampiri ai acelora fără biografie și viață personală...
Îmi țiuiesc urechile de atâta tăcere... și din ochi simt parcă fulgi de cenușă... a venit iarna iubirii noastre, sau a început sfârșitul rugului ce ne eram...