O scoică neagră din adâncuri sunt.
Curenții lini mă leagănă,
marea albastră mă îndeamnă
ușor să mă deschid:
căci eu am stat închisă
ani și ani de-a rând.

Am încercat odată afară să privesc,
în lume înțelesuri să găsesc.
Și atunci un val hain și greu
pe - așa mi s-a părut -
întregul fund al mării m-a rostogolit.

Iar eu, astfel, m-am închis.
Și-am început în mine să privesc,
ca vraja de dinăuntru să o deslușesc.

Apoi, încet-încet,
clepsidra vieții firele scurgându-și,
am obosit,
și mi-am dorit -
cu orice preț -
să încerc să ies,
în exterior sufletu-mi să arăt.

Iar azi, privind în juru-mi,
mirată înțeleg
că demult puteam să dăruiesc
perla ce-aștepta înlăuntru-mi.