Într-o lume în care timpul pierdut cu discuțiile despre procurarea hranei nu este egalat decât de cel pierdut cu discuțiile despre dietele de slăbire, m-am întrebat cu seriozitate dacă mi-a fost vreodată foame, dacă știu ce e foamea. Desigur, nu mă refer la senzația fiziologică apărând după câteva ore de la ultimul prânz și care poate fi făcută să dispară prin simpla îngurgitare a indiferent căror substanțe nutritive, ci la spaima că aceste substanțe nu vor putea fi găsite, că acea senzație, la început nici măcar neplăcută, nu este decât un fel de antecameră a morții, un fragment încă analizabil și reversibil al unei realități care va scăpa definitiv de sub control. În acest din urmă sens, trebuie să mărturisesc - cu un regret care ar putea părea cinic dacă nu ar fi de fapt intimidat și gata de umilință - că nu am cunoscut niciodată adevărata foame.
Am trăit întotdeauna modest, într-o modestie care, înainte chiar de a fi nivel de viață, a fost concepție de viață, o modestie căreia în rarele și scurtele momente când am părăsit-o i-am simțit lipsa și i-am dus dorul, o modestie care se întindea, după epocă și împrejurări, de la limita sărăciei la cea a bunăstării, dar care n-a atins niciodată punctul zero al foamei. Nici chiar atunci când, în lipsa, silită, a tatei, mama ne-a crescut singură din salariul și muncile ei, nu-mi amintesc să ne fi lipsit vreodată pâinea, nici să fi invidiat hrana altor copii. (De altfel nu știu când, cum și de ce s-a născut în mine ciudata malformație grație căreia n-am suferit niciodată în fața celor ce aveau mai mult decât mine, ci întotdeauna în fața celor ce aveau mai puțin). Asta nu înseamnă, desigur, că nu am răbdat de foame, înseamnă doar că - fie că-i știam dinainte termenul final, fie că el nu depindea decât de mine - răbdatul de foame nu era asociat cu spaima sfârșitului, ci, dimpotrivă, cu un fel de încordare aproape sportivă a posibilităților vitale. Asta se întâmpla mai ales în străinătate, acolo unde având foarte puțini bani, dar o imensă dorință de cunoaștere, mi s-ar fi părut o profanare să-i cheltuiesc pe mâncare și unde înlocuiam cu adevărată exaltare un prânz cu un bilet de muzeu, o cină cu alți câțiva kilometri înaintați în necunoscut. Astfel senzația de foame era însoțită de una de acută mândrie și devenea aproape euforică, pentru că nu mai era vorba de o privațiune, ci de o asceză. Dacă etimologic, așa cum spune Platon, a fi entuziast înseamnă a fi în zeu (ên + theos) cred că pot vorbi, fără a exagera, de o foame entuziastă, în călătoriile mele. Abundența alimentară din jur nu mă chinuia, ci îmi mărea bucuria renunțării, așa cum marii anahoreți erau probabil fericiți de orice ispită pe care trebuiau s-o înfrângă. De aceea străinătățile mele au fost înconjurate, precum marile crize ale posedaților, de o aură emoțională care le-a mărit intensitatea.
În aceeași categorie voluntară și euforizantă se înscrie foamea din timpul scrisului, postul acela aproape ritual care mă ajută să fiu într-o mai mare măsură eu însămi, nedependentă nici măcar de propriul meu trup. De data aceasta nu e vorba de nici un fel de mândrie, de nici un fel de sacrificiu. Hrana, nici măcar prin absență, nu intră în socoteli. Nu renunț la hrană, ci iau foamea așa cum aș lua un drog, mai puternic decât cafeaua, în stare să-mi asigure limpezimea și libertatea gândirii.
Ar putea însă susține cineva că aceasta este adevărata foame? Dar cine-ar putea spune care este adevăratul conținut al unei noțiuni care, între revolta din cauza foamei și greva foamei, cuprinde întreaga evoluție a istoriei lumii?