Mere verzi, camelii în floare pe-un mal
și munți cu șuvițe cărunte de nea doar pe la tâmple
oglindindu-se-n valuri pe partea cealaltă,
peripatetizez preț de două orașe,
mă tot duc...
eternii turiști japonezi
se imortalizează alături de Freddie,
pe-alături trei rațe, cinci cufundari și șapte lebede
fac cercuri pe apa
clădită deasupra pietrelor - da, se vede fundația!

Chillonul pustiu, fără mobile și perdele,
nici umbra lui Byron nu mai adastă,
șuieră vântul a nevroză acidă, la modă,
cineva îmbuteliază în grabă apa de ploaie
și vinde iluzii,
pe malul nostru de lume stăruie
o lumină mieroasă, încăpățânată, aproape lingușitoare...
mă uit, ca și cum s-ar întâmpla pentru prima dată,
cum stă să pocnească viața în muguri
înainte de vremea hărăzită...

Mărturisesc sub o boltă că vreau,
mă lepăd de freamăt, mă dezbrac de culoare,
mă culc între apă și stâncă și mă deștept
undeva între lună și soare.
Peste mine alunecă nevroze, furtuni trecătoare de vară,
nu mă apasă,
pașii mi-i hotărăsc înspre alte răsărituri -
mă sprijin de-un lanț bătrân cât eternitatea,
undeva, printre pleoapele nu tocmai bine lipite,
se vede o rază...
și mă scutur de pâine, mă scutur de sare