mai demult, am dat din greșeală
aripi de înger pe văluri de moarte
și mult timp nu m-am încumetat
să privesc fața hidoasă a acestui schimb;
mă ascundeam mereu,
înfricoșată de moarte,
în caverne,
între petale artificial colorate -
clipe întregi de groază convulsivă
într-o singură secundă infinită.

într-un sfârșit neverosimil,
am îndrăznit să fac un alt pas
pe cărarea pustie,
dar în fața morții,
nici un nucleu nu s-a mișcat,
nici un țesut nu s-a cutremurat,
nici un strop de sânge nu s-a clintit diferit;
nu am simțit
nici furie -aprindere inutilă-
nici durere -patimă nestinsă-
nici regret -sentiment neînfrânat-
nici dragoste -emoție incurabilă-
nici nimic -absolut nimic.

mă scăldam neputiincioasă
într-o nepăsare bărbată
ce se desfășura grațioasă
la granița dintre tot și nimic,
viață și neviață.

probabil
e ceva greșit in mine.


9 martie 2003