“OMUL ESTE LUP PENTRU OM…”

S-a spart oglinda. Mii de cioburi scânteie multicolor…cioburi,cioburi și iar cioburi. Fărâme mii ce oglindesc mizeria și vestejirea sufletească. Bine că măcar mai există ele, mai păstrează ceva din mine, scot în evidență decăderea morală…un om,din care singurul lucru care a rămas sunt cioburile, este un nimic. Iar condiția de existență a nimicului este ceva care mă caracterizează.
Sunt o insectă,o furnică ce încearcă să devină leu și nu reușește. Târăsc viața asta mizeră până la epuizare, mă lupt…mă lupt cu ea;mă lupt cu mine insămi.
Menirea florii e să-ți încânte privirile, a soarelui să-ți încălzească ini-ma, a omului să ajungă OM!Dar eu,eu…oare am vreo menire?
Ce însemn eu?O picătură de nisip din vastul deșert al omenirii.Un colb purtat de vânt,aruncat,sfâșiat și uitat.
Iar tu,oaza mea cristalină,izvor nesecat de farmec și durere,de ce te acoperi de nisipul din deșert?
Alt nisip decât eu…