- continuare a primei părți -

Întrebare: Vom devia un pic, pentru ca ma intereseaza problema raului si ceea ce ai spus mai înainte - daca poate fi definit. Apropo, de ceea ce spuneai la început - ca raul ar fi absenta binelui. As vrea sa revenim la aceasta si sa vedem daca raul are o natura aparte sau natura lui este una care tine de gol. Adica daca esenta lui este chiar vidul. Si atunci când cineva face ceva rau, poate o face din incapacitatea de a face bine.

Raspuns: Sigur ca asa este. Asa definesc raul Sfintii Parinti. Mai spun - nu din incapacitatea de a face bine, pentru ca aceasta capacitate de a face bine a fost sadita în noi chiar de la început, ci din atenuarea, din uzarea ei apare raul. Ce spunem noi ca este binele? El e trasatura fundamentala a lui Dumnezeu. Pentru ca atunci când spunem “bine”, noi întelegem si dragoste. Dar Dumnezeu este dragoste. Si atunci aceasta capacitate de a face bine nu este altceva decât acea “asemanare a lui Dumnezeu”, dupa care a fost facut omul. Asemanarea consta în faptul ca noi, oamenii, avem sadit în noi acele trasaturi ale lui Dumnezeu - binele, milostenia, disponibilitatea de a ne jertfi. Prin asta spunem ca suntem asemanarea lui Dumnezeu. “Dupa chipul Lui” - înseamna ca suntem stapânitori, adica liberi, cu vointa libera si nemuritori. Ceea ce am pastrat noi dupa cadere este doar chipul - adica noi ne-am pastrat vesnicia sufletului, chiar putem vorbi de o fatalitate a vesniciei, de care crestinul, atunci când vine la întâlnire cu Dumnezeu, se cutremura. Si cu adevarat, nu de putine ori, este tentat sa-L roage pe Dumnezeu sa-i ia aceasta nemurire. Adica spaima de pedeapsa - de pedeapsa vesnica - este atât de mare, încât ar prefera sa renunte la fericirea vesnica, desigur din cauza ca nu o cunoaste, si de a primi sau a accepta moartea vesnica - adica nefiinta, inexistenta. Era un poet, numele caruia îmi scapa, care spunea: “nu moartea ma înspaimânta, ci vesnicia ei”. Noi spunem ca vesnicia mortii nu este ca în dialogurile lui Platon, ca intram în nefiinta, si pentru aceasta moartea nu trebuie sa ne înspaimânte, pentru ca cel mort nu mai exista si nu-l mai doare si nu mai sufera. Si spune ca doar spaima noastra premergatoare mortii o face dureroasa, iar moartea însasi ar fi un fapt care ne vindeca, ne scoate din circuit, din lumea suferintei si ne duce în nefiinta. Deci nu de aceasta moarte, nu de vesnicia nefiintei ne cutremuram noi, pentru ca nu am avea de ce ne cutremura, pe buna dreptate, dupa parerea personajului lui Platon, cum sa te cutremuri, daca nu mai existi? Pe noi ne înspaimânta acea vesnicie din care a plecat binele, acea vesnicie din care a plecat Începatorul binelui - Dumnezeu. Acest spatiu se numeste, în învatatura ortodoxa, iad. Si daca este ceva cu adevarat cutremurator nu este faptul ca noi murim, ci faptul ca nu murim niciodata. Dar ma întrebi daca omul face rau din incapacitatea de a face bine. Nu, ci din vointa sa libera. Pentru ca acea vointa libera, acel chip al lui Dumnezeu care ne-a fost dat, nu s-ar mai numi vointa libera daca Dumnezeu ar încalca-o. Si raul a intrat în lume anume prin aceasta vointa libera a fapturii. La început a îngerului cazut, satana, lucifer, iar lucifer, din invidia pe care a simtit-o fata de oamenii Adam si Eva care traiau în rai , a intervenit si i-a abatut prin însamântarea raului în gândurile lor, prin pornirea spre rau. Iar ei, prin voie libera, au acceptat-o. Vezi ca nici diavolul nu i-a impus Evei sa muste, ci doar i-a propus, si nici Dumnezeu nu i-a facut pe oameni incapabili de a face rau, ci înclinati si spre rau si spre bine, pentru ca libertatea lor sa fie deplina. De aceea noi spunem ca nu Dumnezeu este creatorul raului, si nici nu poate fi. Dumnezeu l-a creat pe diavol, dar Dumnezeu nu l-a creat diavol dintru început, ci înger luminos, si doar prin vointa libera a acestuia din urma raul a patruns în alcatuirea lui, adica binele a disparut si raul s-a facut cu putinta, astfel a aparut diavolul, “creându-se”, am putea spune, singur. Iar omul îl imita în actiunile sale pe începatorul raului.

Întrebare: Este interesant ca postmodernismul nu este depresiv, nu este descurajant. Este un curent în care, dupa cum spunea Mircea Cartarescu într-un eseu publicat în Competitia continua, scrisul emana placere si promoveaza bucuria, promoveaza stari luminoase si valori umaniste. Simt ca postmodernismul, ca si orice alt curent literar pe vremuri, acum s-a apropiat de capat, e la finalul drumului.

Monah Savatie: Îsi traieste agonia.

Dumitru Crudu: Da, îsi traieste agonia. Si lumea cauta alte solutii, alte cai. Unii zic ca va veni un nou clasicism, un nou umanism. Altii considera ca vom intra într-o epoca manierista. Unii vorbesc chiar ca s-ar putea sa traim un fel de modernism târziu, pentru ca si postmodernismul, la rândul lui, a fost doar o nuantare a modernismului. Bineînteles ca sunt o multime de teorii. Interesant este daca va exista (va urma) pe viitor o apropiere între religie si literatura.

Raspuns: Mai întâi despre teza cu atitudinea luminoasa, solara a postmodernismului. Vreau sa te contrazic. Noi nu spunem ca doar promovarea fatisa si brutala a nihilismului, a haosului existential contravine religiei, ci sunt unele chestiuni de nuanta. Adica de ce postmodernismul nu promoveaza aceste stari abisale, sa le spunem, extreme? Aceasta-i întrebarea. As zice ca din acelasi motiv din care nu promoveaza nici sentimentele dulcege, de dragoste romantica, idilism, nu propovaduieste utopii. De ce? Din acelasi motiv. Adica: postmodernismul este un fel de echilibristica, “ai intrat în hora – joaca”. Postmodernistul nu-si permite “slabiciuni”, sa zicem sa descrie pe o pagina întreaga nostalgia unui baiat din sat care a ajuns scriitor celebru si i s-a facut dor de mama si de sesul cu gâste, fara sa le caricaturizeze pe urma, un fel de “am glumit”. Din momentul în care pentru un postmodernist copacul, piatra, avionul si presedintele Uniunii Scriitorilor au aceeasi însemnatate în univers, el simte aceleasi trairi si emotii fata de fiecare în parte, sau cel putin încearca, îl obliga dogmatica postmodernista. De aceea el nu-si îngaduie sa aiba sentimente aprinse, prea sincere, chiar si pentru faptul ca prin aceasta el ar recunoaste o mai mare importanta a faptului sau a obiectului descris, l-ar pune în superioritate fata de lumea înconjuratoare. Am primit o scrisoare la manastire de la un prieten postmodernist, un prieten comun. Nu-ti închipui ce om sensibil si sincer, deloc nu seamana cu textele teribile din cartea lui. Chiar mi-a scris ca îi este dor de mine. Unde ai mai vazut tu postmodernisti de astia? Postmodernistul, ca si Rimbaud, zice: “eu sunt celalalt”, sau mai exact: “eu suntem”. “Sunt în mine niste doi”, cum spunea Arghezi. Si-n clipa în care el s-ar arata deznadajduit, ar arata un exces de sentimentalitate, el ar contrazice esenta lui postmoderna de “tip ironic”. Cât priveste bucuria postmodernistului, e si asta o chestiune. Sfintii ortodocsi în icoane se deosebesc de fotografiile din revistele iehoviste. Prin ce? Prin faptul ca ei nu zâmbesc asa de violent ca “sfintii” iehovisti. Nicaieri în Noul Testament nu avem nici un pasaj care sa ne arate ca Hristos a râs, atât doar ca spune - S-a bucurat cu duhul: “Si Iisus S-a bucurat cu duhul”. Ce-o fi asta? Cu toate ca cunoastem o icoana, “Zâmbetul Sfântului Serafim”, frumoasa, dar e singura pe care, în putina mea cultura iconografica, o cunosc cu zâmbetul unui Sfânt. De aceea chiar as vrea sa tratez si m-a interesat chestiunea - unde se termina zâmbetul fericit pentru a lasa loc râsului batjocoritor? Unde începe ironia îngâmfata? Aici as vrea sa spun ca zâmbetul postmodernismului este unul de superioritate, este unul zeflemitor, si de aceea nu as spune ca este o solaritate pozitiva. (Un astfel de zâmbet l-am vazut demult, când înca citeam asa ceva, pe prima pagina a gazetei postmoderniste “Art Panoramic” de la Bucuresti, o hidosenie care asa se si chema: “Zâmbetul Postmodernismului”). Este o solaritate, daca vrei... cu dinti, zâmbetul sinucigasului. Cineva-mi povestea despre un sinucigas din Iasi, care, înainte de a sari de la balcon, s-a asezat si a tras o tigara. Expertiza a stabilit usor acest fapt, pentru ca a gasit chistoacele. Si cam asta e atitudinea postmodernistului: zâmbeste, trage o tigara...

Dumitru Crudu: Spune un banc...

Monah Savatie: ...spune un banc si dupa asta sare. Ca ortodox, eu nu recunosc în acest zâmbet nici un fel de solaritate. De ce? Chiar si pentru faptul ca o cunosc în primul rând, dar si pentru faptul ca este absent Dumnezeu. Eu nu pot întelege zâmbetul meu în afara lui Dumnezeu. Eu nu mai am motiv sa râd. Daca Dumnezeu nu exista, eu..., cum zice si apostolul Pavel: “Daca Hristos n-a înviat, atunci zadarnica este predica noastra, zadarnica-i credinta voastra. Bem si mâncam, caci mâine murim”. Si din acest punct de vedere, eu îi sustin pe postmodernisti, si nu doar pe ei. Eu pot întelege si atitudinea ateista. Cu adevarat, daca presupunem ca Dumnezeu nu exista, ce rost are calugaria, ce rost are abstinenta? De aceea eu nu-i înteleg pe unii puritani care, propovaduind o viata plina de abtineri, în acelasi timp neaga existenta lui Dumnezeu. De ce a fost feciorelnic Kant si n-a umblat prin crâsme? Ca sa scrie “Critica ratiunii pure”? Uite asta eu n-o mai înteleg.

Întrebare: Nu crezi ca exista si postmoderni atei si postmoderni crestini? Am traversat o epoca foarte complicata - cea comunista, de la care nu a trecut asa de mult timp, mai putin de un deceniu. Unii postmoderni cu care vorbeam recunosc ca au ramas tributari acelei epoci. Adica au ramas atei. Si totodata exista un scriitor ca Alexandru Musina, care este ortodox si scrie o poezie postmoderna de calitate.

Monah Savatie: Si e unul dintre teoreticienii postmodernismului românesc.

Dumitru Crudu: Da. E adevarat ca ultimele lui texte, de când s-a produs caderea comunismului si de când a devenit un adevarat ortodox, sunt diferite de cele pe care le-a scris înainte. Asta e parerea mea. E interesant ca cei care au ramas atei - si chiar trebuie analizata treaba asta - si n-au reusit sa iasa din mreaja unui materialism excesiv (sic!), sunt pe undeva si niste scriitori depresivi si care, prin ceea ce fac, închid usile. Adica textele lor sunt din start fataliste. Poeziile lui Musina, sau ale lui Stoiciu, Danilov contin o speranta, o lumina. Mie mi se par nemaipomenite si poeziile si prozele si piesele de teatru în care, la un moment dat, dintr-un context nefast, izbucneste o lumina. O lumina umana. Sigur ca lumina asta nu este neaparat o usa deschisa spre cer, dar totusi e un drum tot spre înalt, spre... spre Dumnezeu, pâna la urma.

Monah Savatie: Sa nu uitam ca a spune ca Dumnezeu exista, nu este totul. Este abia primul pas. Si gnosticii spuneau ca Dumnezeu exista. Faptul ca exista câteva mii de secte crestine trebuie sa ne puna pe gânduri atunci când începem sa vorbim de Dumnezeu. Nu mai vorbesc de curentele orientale, sau de musulmani. Toti spun ca Dumnezeu exista. Ceea ce am discutat si cu parintele Andrei Kuraev, este anume acea relatie a postmodernismului cu religia, despre care m-ai si întrebat. Relatia este directa, prin faptul ca sau o respinge, adica lupta cu religia, sau o interpreteaza, dupa cum îi si sta bine unui postmodernist. Aceasta este esenta postmodernismului - de a prelua, de a interpreta, de a pune într-o noua lumina. Aici intervine un pericol foarte mare. Spui ca simti o lumina din unele poezii ale lor. Pentru început, as delimita doua forme de apostazie, îndepartare de Dumnezeu, doua categorii de oameni. Unii, care neaga existenta lui Dumnezeu, ateii, si altii, care, desi recunosc ca Dumnezeu exista, totusi Îl interpreteaza cum vor ei, acestia sunt ereticii. De aceea îti spun cu certitudine - nu poate exista poet postmodernist crestin, el poate fi sau ateu sau eretic. Crestinismul are o constiinta dogmatica foarte exacta, foarte riguroasa. Doctrina ortodoxa nu se schimba. Ea este concreta, aceeasi pentru toate timpurile. Ea este în afara timpului. Postmodernismul este tributar timpului, epocii. Acelasi Musina spune, în cartulia Unde se afla poezia, ca noi traim într-o societate industrializata. Faptul si-a pus amprenta asupra comportamentului uman, asupra sensibilitatii, a dat nastere unui nou mod de a vedea lucrurile si de a (re)simti si a primi, vedea realitatea. Spre deosebire de omul din Evul mediu, care se plimba prin câmp si culegea mure, omul sec. XX, care zboara în avion si vorbeste la celular, are o alta deschidere, o alta paradigma. Deci, e nevoie de o noua cultura, pentru o noua sensibilitate. Cam asa ceva. Ortodoxia este de acord partial cu lucrul acesta. Omul poate recepta si primi lucrurile realitatii imediate altfel, dar nu altfel fundamental, ci nesemnificativ. Si în esenta, lucrurile grave, care privesc direct mântuirea noastra, ele sunt neschimbate. Si aici se desparte ortodoxia de postmodernism, una e în vesnicie, iar alta în timp. Cel care este în timp, nu-L poate aduce pe Dumnezeu la sine, trebuie sa se duca el în vesnicie, în ospetie la Dumnezeu. Dumnezeu nu încape în casa timpului, în schimb El te asteapta în palatul Sau, pentru a-ti sluji tie. Iar postmodernistul, chiar daca spune ca este Dumnezeu, nu se duce la El, ci vrea sa-L înghesuie pe Dumnezeu în casuta sa. Postmodernistului nu-i place ca Dumnezeu e atât de simplu si atât de smerit, el ar fi vrut un alt Dumnezeu, mult mai spectaculos, mai postmodernist. Dar Dumnezeu e simplu, El vorbeste simplu în Biblie, nu cu intertexte. Ateistii chiar îi reprosau asta. Simplu nu înseamna monoton, tot asa cum nici complicat nu înseamna spectaculos, nou, variat. Noi toti am ramas tributari ateismului: imaginea credinciosului încuiat la minte si incapabil de evolutie din caricaturile sovietice nu ne paraseste. Dar nu este asa credinciosul. Trebuie sa tinem cont de faptul ca ortodocsii nu sunt o categorie speciala de oameni, nici sociala, nici macar culturala. Exista credinciosi din toate sferele actiunii umane. Paleta este la fel de variata, ca si a lumii în care traim. Sunt credinciosi scriitori, fizicieni, doctori. Uite - Dostoevski, Gogol, Lomonosov - toti erau credinciosi. Avem sfinti chirurgi cu renume mondial, revolutionari în chirurgie: Voino Iasinetki în secolul nostru etc. Toate sferele actiunii umane, care exista în afara credintei, exista si în interiorul ei, în afara de cele care promoveaza pacatul, dar sunt puse în slujba lui Dumnezeu. Numai postmodernismul nu, pentru ca postmodernismul este acea atitudine existentiala care neaga colectivitatea în favoarea individualismului si armonia în favoarea dizarmoniei. Iar lumina pe care o simti iesind din operele lor, este lumina “stelei care-a rasarit”. Acea lumina pe care a sadit-o Dumnezeu în fiecare om de la începutul lumii, lumina “dumnezeului” din noi, care “poate s-a stins demult”, desi nu fara posibilitatea de a se reaprinde iarasi.

Dumitru Crudu: Pe mine m-ar interesa, de ce dupa un deceniu si ceva, totusi foarte multi au ramas atei - atât multi scriitori, cît si multi oameni din alte categorii sociale. Si îmi amintesc în sensul asta cum fusesem si eu convertit la ateism, pe timpuri. Pâna sa ajung la scoala, stiam multe rugaciuni, poezii religioase, mergeam la biserica, împreuna cu parintii. Si am ajuns în clasa I la scoala si dupa trei luni m-am întors acasa si încercam sa-l conving pe tata-meu, care merge permanent la biserica, - îsi spune rugaciunea de câteva ori pe zi - ca nu exista Dumnezeu.

Monah Savatie: Spre deosebire de al meu, care este ateist convins, (a facut filosofia la Leningrad) si pâna astazi a ramas asa. Mi-aduc aminte ca ma lua cu el la lectiile de propaganda ateista, pe care le tinea prin brigazile de colhoz si pe la fabrici. Veneau dupa el cu masina “bobic” si-mi placea... Nu l-am mai vazut demult.

Întrebare: ...Eu încercam sa-l conving ca Dumnezeu nu exista si eram în clasa I. Bine, asta si-a lasat amprenta, desi astazi nu mai cred asa. E si firesc, acum nu mai pun la îndoiala existenta lui Dumnezeu. Dar astea-s problemele mele, asupra carora prefer sa... sa pastram tacere. De ce foarte putini oameni s-au întors cu adevarat la crestinism?

Raspuns: Simplu. Crestinismul este o religie al carui prototip e chiar Hristos. Însusi Hristos a venit pe pamânt si nu a “atras” prea multi adepti. Dupa logica normala, ar fi trebuit sa fie toti crestini. Noi ne întrebam - de ce, daca crestinismul e atât de bun, nu devin oamenii crestini? Nu putem gândi astfel, fiindca avem experienta rastignirii lui Hristos. În strafundurile fiintei noastre, noi ne împotrivim lui Dumnezeu. Noi nu avem cum sa-L primim pe Dumnezeu, caci toata firea noastra e îndreptata împotriva Lui. Deoarece firea noastra nu mai este cea de la început, ci tocmai opusul ei. Credinta este lupta împotriva firii noastre cazute, la început, e mai putin dragoste pentru Dumnezeu si mai mult împotrivire raului. Aici este eroismul credintei, sa-Ti fie dor de un Dumnezeu pe Care nu L-ai cunoscut. Noi am pierdut armonia initiala a lui Adam si toata viata crestinului nu este altceva decât munca de a restabili aceasta armonie pierduta. Vrem înapoi ziua în care am vorbit cu Dumnezeu. Dar asta nu pune în discutie valoarea crestinismului, ci neputinta oamenilor. Si Nietzsche zicea: “Eu am aruncat undita, daca nu s-a prins nimic, nu-i vina mea - lipseau pestii”. Una dintre piedicile în calea propovaduirii crestinismului este chiar si putina cultura si deschidere a aceluia caruia i se propovaduieste, dar si, nu negam, urmarile ateismului, ce le-a suportat însasi institutia Bisericii. Ateismul a distrus toata literatura ortodoxa si credinciosii nostri pur si simplu nu au de unde sa citeasca despre crestinism. Si atunci citesc ce au - reviste ehoviste si carti cu oameni rasi pe cap si galbeni. Dupa asta el începe sa spuna ca toti au dreptate. Oamenii nostri de rând au devenit, în marea lor parte, “teozofi”, dar nu ortodocsi, drept slavitori. Ei nu mai “cred” în Dumnezeu, ei filozofeaza despre Dumnezeu. Dar Dumnezeu nu este o idee - El este o Fiinta. Si pericolul care a urmat ateismului, este tocmai filozofia despre Dumnezeu. Omul amesteca ideile religioase si face din toate un amalgam, un produs personal. Ce înseamna Dumnezeul unui postmodernist? Sa-l luam pe Galaicu Paun. El poate sa scrie despre Maica Domnului, despre Hristos, altadata despre Budha, cu influente evidente din taoism. Ceea ce nici nu neaga. Sunt niste lucruri cunoscute, despre care chiar am discutat cu el. Acest fapt însa exprima atitudinea fata de religie care nu este altceva, decât un sincretism. Totul se accepta ca un drum spre Dumnezeu - Dumnezeu este unic, iar budismul si islamul, toate sunt cai spre acelasi Dumnezeu. Adica sunt nume diferite ale aceluiasi Dumnezeu. Postmodernistii, în marea lor parte, sunt purtatorii acestei idei, în cazul în care nu sunt atei. Prin aceasta ei intra în conflict cu ortodoxia. De aceea polemica între postmodernism si crestinism este necesara si inevitabila. Iata, în mare, motivele pentru care nu se fac toti crestini. Daca scapi de ateism, risti sa devii doar “teozof”, sau taoist, iar daca ai si crezut în Hristos, te pasc cele câteva mii de variante ale pseudocrestinismului, care te îndreptatesc înca o data sa-ti faci si tu un “crestinism” al tau. Tot ce vrei, numai ca sa nu ajungi la Hristos. Asa se încearca cei tari în credinta. Asa ne aratam si noi dragostea fata de Dumnezeu, cu care I-am ramas datori.

Întrebare: M-ar interesa si pe mine sa continuam aceasta discutie, în cadrul careia ar mai fi multe de spus. Un lucru esential sunt faptele pe care le face un crestin. Atunci când face bine, faptele lui sunt o dovada de iubire. Cred ca se petrece ceva în lumea asta. Exista un lant în care, dupa mine, suntem prinsi unii de altii. Daca eu acum, stând în acest birou, fac un rau, sunt sigur ca aceasta va avea repercusiuni indirecte, într-un plan metafizic, chiar asupra prietenilor mei, fie ca ei sunt la Bucuresti sau la Vilnus sau în alte parti. Dar daca fac un bine, la fel, apar efectele binelui. Si ma gândesc ca e o treaba nemaipomenita ca, de multe ori, cel putin la nivel emotiv, intelectiv, binele ne apropie mai mult de Dumnezeu.

Raspuns: Ideea pe care ai expus-o ma duce cumva cu gândul la o karma din filozofiile orientale si teosofie. Sigur ca binele ne apropie de Dumnezeu, dar, si aici, e o chestiune discutabila, caci fapta buna despre care zici ca ai putea sa o faci aici în birou, depinde fatal de scopul cu care e facuta, caci în ortodoxie scopul valoreaza mai mult decât fapta însasi. Dumnezeul nostru “cauta la inimile oamenilor”, nu la faptele lor. Dar sa trecem la rau. Daca, asa cum zici, savârsind un rau în acest birou, eu as putea influenta negativ asupra apropiatilor mei, rude sau prieteni ce se afla departe si ca raul acesta ar trebui sa aiba chiar asupra mea repercusiuni fatale, dupa cum zici (si anume asta este karma krisnaita!), atunci trebuie sa recunosti puterea mea asupra acestor oameni. Eu le pot face rau, sau si mai clar, eu le pot influenta viata, de la distanta, oricând voiesc, chiar împotriva voii lor si fara ca ei sa o stie macar. Si eu as fi un tiran, chiar daca le-as impune niste fapte bune. Tirania mea ar rezulta anume din faptul ca eu as face aceasta fara stirea lor si împotriva voii lor. Hristos, Dumnezeul nostru, voieste fiecaruia dintre noi cel mai mare bine cu putinta si, cu toate acestea, El nu ni-l impune, nu ne ghideaza din atotputernicia Sa, El ne propune acest bine, umbla în urma noastra si ne roaga sa-l primim, tocmai pentru a nu ne încalca voia noastra libera, pentru a nu viola personalitatea noastra. Aceasta este iubirea, nu sa impun eu aproapelui meu binele care mi s-ar parea mie ca i se potriveste. Iata de ce fapta mea n-ar trebui sa aiba urmari fatale asupra celuilalt. Daca eu prin fapta mea, facuta aici, pot influenta negativ viata unui om care este la Bucuresti, atunci de mine depinde echilibrul lui sufletesc si, la urma urmei, relatia lui cu Dumnezeu. Adica importanta lui, influenta lui în acest triunghi închis al evenimentelor este minima, ba chiar nula. Prin asta eu anulez vointa lui libera. Prin asta eu devin chiar un calau spiritual al lui. Lucrul acesta contrazice în primul rând realitatea, pâna a contrazice dogma crestina despre om ca faptura cu vointa absolut libera, dupa chipul lui Dumnezeu, pe care Dumnezeu nu a calcat-o înca niciodata si daca vreti, un paradox, nici nu poate sa o calce, nu pentru ca n-ar fi atotputernic, ci pentru cele pe care le-am spus mai sus. Omul este liber si el nu trebuie si nu poate fi influentat de factori exteriori si necunoscuti, fara acceptul sau. Nu spun ca nu poate fi influentat deloc, dar asta numai prin minciuna, adica prin înaintarea unor scopuri false în locul celor urmarite - hipnoza, de exemplu. Dar si aici omul trebuie sa-si dea acceptul ca îsi asuma urmarile. E treaba lui daca în urma unui astfel de experiment - fie ca este vorba de o sedinta spiritista, de yoga sau de patul lui Freud - îsi pierde mintile. Aceste idei smechere au fost si sunt atât de bine inoculate, încât pâna si babele noastre care vând Makler si seminte în trenul Ungheni-Chisinau le discuta între ele. Vezi cum pâna si tu, om cu carti publicate, ai fost atins, sunt convins ca absolut inconstient, de aceasta filozofie a karmei, desi poate putin rastalmacita, pentru ca e un fel de karma colectiva. La krisnaiti fiecare are karma lui si în functie de ea poti spera la o încarnare mai buna, sau mai rea. Sa zicem ca eu as comite acum o mare rautate, de exemplu as lasa catelul în ploaie. Ei, aceasta fapta a mea nu va ramâne fara urmari: în urmatoarea mea viata eu voi face numaidecât guturai si-o sa-mi curga nasul multa vreme, atunci eu îmi voi aduce aminte de aceasta fapta rea pe care am savârsit-o într-o viata anterioara si-o sa-mi para rau. În brahmanism nimic nu se întâmpla de la sine, totul trebuie sa aiba cauza si efect: karma si maya. Aceste filozofari poate si plac si-s la moda, dar pentru mine ele sunt simpliste si primitive, ele anuleaza personalitatea noastra. Toate eforturile filozofiilor orientale sunt îndreptate împotriva personalitatii noastre, scopul lor este sa anuleze eul nostru în favoarea eului suprem - brahma. Pentru un european, lucrul acesta este cel mai mare cosmar, caci aceasta este sinucidere. Nu este asa calugaria ortodoxa. Spre deosebire de orientali, noi nu suntem urmariti de fantomele însetate de razbunare ale propriilor noastre fapte (gîndire care ne si obliga sa nu mai comitem fapte, vezi notiunea de “nefaptuire” în Taoism, care este cea mai mare virtute, “nefaptuirea le înfaptuieste pe toate, iar cel ce faptuieste o fapta, pe toate celelalte le lasa nefaptuite”), ci, prin marturisire, prin taina pocaintei, avem sansa de a renaste duhovniceste în “omul cel nou”, un eu înnoit, care sa fie întotdeauna tânar, vioi, gata de o viata mai înalta.

Dumitru Crudu: Da, ai dreptate, mai important ar fi ca între mine si un prieten sa nu existe niciodata consecintele unor fapte, dar aceste relatii sa fie intermediate de catre Dumnezeu. Pentru ca exista întotdeauna un triunghi în care ne aflam, ideal ar fi, ar fi perfect sa fie intermediata relatia între doi oameni de Dumnezeu.

Monah Savatie: Prin ceea ce am spus mai sus, eu nu neg relatia între doi oameni prin rugaciune. Sigur ca relatia dintre doi oameni e intermediata de Dumnezeu. Si aici îmi vine în cap un cuvânt din cele o suta de capete despre smerenie a Sfântului Efrem Sirul. Zice Sfântul: “Când esti împreuna cu fratele tau, poarta-te cu bagare de seama, caci între voi se afla Dumnezeu, deoarece nemincinoase sunt cuvintele Celui Care a zis: unde sunt doi sau trei adunati întru numele Meu, sunt si Eu între ei”. Noi putem si trebuie sa fim împreuna în duh si cu adevarat putem influenta, dar nu negativ, si numai prin comun acord, viata celuilalt. Unde are loc acordul? În Dumnezeu. Caci noi ne rugam aceluiasi Dumnezeu, în aceeasi marturisire. Si numai astfel noi comunicam si cu adevarat putem influenta evenimentele în viata unui om. Nu în zadar si Biserica se roaga si toti crestinii unii pentru altii, si chiar pentru dusmani. Relatia rugaciunii este atât de puternica, încât Biserica anatemizeaza pe cel ce se roaga cu ereticii. Acesta este modul de comunicare, este felul în care nu eu influentez viata acelui om, ci Însusi Dumnezeu, vazând dragostea mea pentru acel om si totodata neputinta mea de a-l ajuta, prin marea Lui mila, Acel Dumnezeu Care a venit si a murit pentru noi, vine si ma ajuta. Acel Dumnezeu Care la vremea Lui a fost ajutat de Simon, vine si ma ajuta si duce mesajul meu de dragoste la acel om. Si noi nu suntem decât magarusul pe care Dumnezeu a intrat în Ierusalim. Este un lucru obisnuit ca doi crestini când se întâlnesc sa-si spuna: multumesc ca te-ai rugat pentru mine, caci mi-a mers bine. Tot asa si în rau, daca cineva practica un ritual satanic, iar altcineva intra în comunicare cu el, aproba fapta lui, clar ca va suferi niste urmari. Dar iarasi, numai dându-si acceptul, fie ca fatis, fie ca numai neglijând “armele” ortodoxe care i se dau împotriva acestor “duhuri din vazduhuri” de care vorbeste Apostolul Pavel în Epistola catre efeseni, prin tainele bisericesti si îndeplinirea poruncilor evanghelice.

Dumitru Crudu: Sunt poeti care fac sau au facut poezie religioasa. Începând cu Nichifor Crainic sau cu Vasile Voiculescu, ajungând pâna la Anania. Putini dintre ei însa reusesc sa scrie o poezie buna. Exista, nu stiu cum, o dimensiune dogmatica, de multe ori, în poezia care se scrie, daunatoare ei. Ma gândesc ca ar fi fost mai interesant daca poetii crestini renuntau, sa zicem, la alegorii sau la parabole, fabule sau la declarativisme si retorisme, prin care se sustine fatis ca autorul crede în Dumnezeu.

Monah Savatie: În primul rând, pentru un ortodox, nu mai poate functiona conceptul de “arta pentru arta”, pentru ca aceasta ar fi o idolatrie. Arta, în cazul dat, este idolul caruia i se aduc în jertfa minunatele clipe ale “diminetii inteligentei noastre”, pe care nici macar Nietzsche nu iubea sa si le iroseasca citind cartile altora, ci anume scriind, creând, spre deosebire de “nemtoii” de biblioteca, pe care autorul “anticristului” nu-i suferea. Toate faptele crestinilor se aduc lui Dumnezeu, iar poezia nu trebuie sa faca exceptie. Ceea ce încearca sa filozofeze Petru Cretia în traducerea si comentariile lui “lipsite de orice patronaj dogmatic sau confesional” a Cântarii Cântarilor, Cartii lui Iov, publicate la Humanitas, sunt niste neghiobii. Cât de tare trebuie sa filozofezi ca pâna la urma sa ajungi sa crezi ca aceste “opere”, “dincolo de continutul lor religios, sunt, în primul, rând opere estetice”. L-am si vazut pe P. Cretia într-o gramada de gunoi, putred de lepra, dupa ce i-au murit copiii si femeia si-a pierdut toate bogatiile, scriind poezii “estetic valabile”. Poezia crestinilor este rugaciune, de altfel ca si toate faptele lor. Iar noi avem porunca nu numai ca “sa nu ne rugam ca pagânii, cu vorbe multe”, adica cu înfrumusetari, ci sa ne si rugam “în taina”, adica fara a atrage atentia asupra noastra, asupra formei estetice a poeziei noastre, care este si un act de curvie. Si uite cum te mai contrazic. Ceea ce se poate reprosa poeziei lor, a crestinilor, nu este deloc continutul dogmatic. Daca vrei sa ma convingi ca postmodernistul nu face evidente si chiar strigatoare dogmele postmodernismului, prin chiar scrierile sale, n-am sa te cred. Daca vrei sa-mi spui ca postmodernistul nu este un programist si daca înainte de a face un text nu baga în el tot ceea ce stie despre postmodernism, nu-l construieste dupa canoanele postmodernismului, si daca nu strecoara toate sintagmele posibile si daca cumva, din neatentie sau furat de stare, strecoara ceva strain, nu o amputeaza cu acuratete de chirurg, tot nu te cred. Deci, cine este purtator mai înflacarat al dogmei sale: postmodernistul sau crestinul? Si înca lasa-ma sa te întreb: câti postmodernisti si-ar pune viata pentru a-si apara dogmele lor? Vezi ca ei apara ceea ce nici macar nu-i prea priveste, de plictiseala, crestinul însa îsi apara propria viata. Noi nu spunem ca o mama din Bosnia, hohotind pe cadavrul fiului, într-o emisiune TV, nu este destul de “naturala”, spre deosebire de o actrita dintr-un film despre Vietnam de la Hollywood. Cu toate ca un postmodernist poate sa o spuna. La urma urmei, postmodernistul este cel putin la fel de tributar dogmelor postmoderniste, ca si crestinul celor ortodoxe, difera doar scopul. Pe cît de nobil este un scop sau altul, e o chestiune de gust. Fiecare alege.