Ninge...Atât de frumos ninge, încât îmi închid ochii în fața acestei frumuseți; singurătatea nu m-a copleșit încă, dar sufletul meu dezgolit plânge lacrimile adâncului meu, nu cunosc nimic din ceea ce numeam "Iubire".
Simt privirea-i sfredelitoare, cum vrea să mă îngenuncheze înaintea ei, Nepăsarea.
El e acolo, tace și mă privește și el...
N-ar fi nimic de spus și totuși, încearcă să-mi spună ceva.
Poate vrea să-mi arate Indiferența, Aroganța- culmile pe care s-a înălțat sau doar pretinde a le stăpâni.
Sap cu ghearele sufletului meu în scoarța sufletului său tăcut, scrijelesc înnebunită în căutarea Neînțelesului, rănile-mi mereu deschise îmi plâng zădărnicia, ele știu.
Nu voi afla nimic, răspunsul nu se află sub acea scoarță, trebuie să privesc o altă față și un alt suflet să scrijelesc; apoi cu sângerarea rănilor mele să-l iubesc pe acela.
Acesta, dintâi, sfâșiat de nebunia gândului meu că ar putea iubi- a murit sub privirile mele.
Mă privește și acum, tot tăcut, astfel provocându-mi durere...
L-am culcat pe altarul din frunzele moarte și ele; încet, licuricii zăpezii îl îmbracă-n tăcere, atât de alb, de neînțeles...
Mă pierdusem în el o vreme și mai sângerez și acum; o parte din mine mai rătăcește încă în căutarea sufletului pierdut.
Am ințeles. Răspunsul nu se afla în El, era aici, cu mine; sufletul meu trebuia să fi scrijelit cu gheara de la mâna stângă, aș fi știut că El niciodată, nu m-ar fi iubit și ar fi trebuit să-mi ajungă.

Ninge...Atât de frumos ninge, iar eu tăcută am rămas la altarul lui de gheață, privind cum totul aduce schimbarea; dar va trăi totuși privirea sub care mereu voi plânge încet.
Atât a fost, este și-i e dat să fie, ca eu iubind și suferind de nebunie, să mă închin lui- un suflet de hârtie.
Nu poate iubi, focul l-ar sfârși și atunci n-ar mai rămâne decât o amintire, o palidă cenușă furată de vânt.



ded. unui "Andrei de Lut"