Mai mereu m-au atras depărtările și poate ca tocmai de aceea mi-a fost dăruită o viață într-un spațiu restrâns trăitor cu impresia că toate cele depărtate mă cheamă sau îmi duc dorul ... nimic mai mult decât o iluzie, în nădejdea unui tren care să mă poarte într-un loc mai bun unde soarele ar putea da în copt mai devreme fără să îmbătrânească pământul și oamenii ... în urmă cu un an și o zi veneam printre voi cu umbrele ierburilor născute singure ca uitare de sine pe când din cer mai cădeau rar stele obosite devenind spirit și viață interioară ... înlăuntrul meu pâlpâia ceva simplu precum bucuria sufletelor aproape, căutam să înlocuiesc vorbele și înțelepciunea vieții cu prietenia de dincolo de șoapte ... căutam un nume vieții fără de nume transformând muntele de aer în ceva transparent și ușor ca propria respirație, cântece prin care intră și iese viața ... din privirile voastre întoarse o clipă coboram adulmecând neliniștea spațiului crescut între două lumi, se dăruia lumina ierbii și lutului în schimburi tainice de simțăminte, ades trăiam în coaja mult prea strâmtă a unui copac să-și poată plezni mugurii câte-o patimă verde pe ramurile-mi bolnave ... am învățat multe alături de voi, vă citeam printre semne si cuvinte închipuite cu ochii deschiși până la câmpurile dezgolite sprijinindu-și bărbia în toiagul unui drumeț care nutrea cine mai știe ce speranțe ... azi încă un contur mi se înfășoară în țesături lumești de dragul unui oaspete întâmplător ... mulțumesc frumos vouă și să fiți iubiți :)