Păsări mari și fără glas treceau prin văzduh
Ca niște pete,ca niste umbre
Se căutau în ochi,dincolo de ochi,dincolo de aripi
Prin aerul înghețat și îmbâcsit de tristețe
O tristețe amară ce-ți străpungea pielea,plămăni,inima...

Iar tu întorceai,nu spre mine,spre copaci
Un profil de om pe jumătate mort care nu se mai zbate


Și viața mea îmi păru ca o lungă înșiruire de nopți
Petrecute între cearceafuri,niciodată șifonate,într-o
liniște mohorâtă rumegâd singurătatea

Din când în când se mai aud copacii trosnind ca și cum
Brațele de lemn li se frâng sub scoarță
Iar noi zâmbim cu acel soi de satisfacție cu care descoperim
De fiecare dată când viața trișează