În viața mea sunt prea multe paranteze. N-apuc să închid una că, furat de o nouă perspectivă, deschid o alta. Astfel, tot închizând și deschizând paranteze la întâmplare, am ajuns să nu le mai pot stăpâni. Nu mai știu pe care și când am deschis-o, nu mai știu pe care le-am închis sau dacă le-am închis. O vreme m-am descurcat fără prea mari probleme, de la un timp însă le-am cam pierdut șirul. Presupun că este o chestiune de organizare sau poate doar de memorie. La urma-urmei nu mai sunt nici eu atât de tânăr. Îmi propun periodic să fac ordine în toată această încâlceală algebrică dar n-am destul curaj să transform gândul în faptă. Sau poate doar îmi este lene, prea lene. Este adevărat și faptul că mi-e un pic jenă să dau ochii cu parantezele cele vechi, deschise de foarte mult timp și uitate așa. Da, de acestea mi-e cel mai teamă. Au un fel al lor de a te privi în ochi, fără să spună nimic, fără să-ți reproșeze nimic! Cred că am să mai amân un pic momentul simplificărilor și, oricum, momentan sunt prea ocupat cu paranteza deschisă săptămâna trecută.